Ceea ce cred că va face dificilă sau poate chiar imposibilă pentru unii din cei ‘de-afară’ înțelegerea acestor rânduri, îl constituie faptul că închisoarea este descrisă mai puțin în elementele sale de constrângere fizică, (torturi, lanțuri, cătușe, înfometare, frig) cât mai ales ca o istorie a trăirilor interioare. Ori acest lucru este aproape imposibil de transmis. Galina Raduleanu
“Cartea de față datează din perioada în care Galina Răduleanu, eliberată de abia câteva luni, rememora, nu fără melancolie, anii petrecuți în detenție. Pe lângă discuțiile ce se iscau la muncă, uneori din senin, alteori provocate de „prietenii” informatori, ea începuse și să scrie despre viața din închisoare. Tatăl ei, preotul Boris Răduleanu, care făcuse la rându-i detenție politică, îi spusese că, dacă nu va scrie, va uita.(…)
După ani de zile în care multe femei nu știuseră nimic despre familie lor și nici cei din libertate nu aflaseră nimic despre ele, momentul eliberării a fost înfricoșător, cu precădere pentru cele care aveau copii. Deseori, copiii nici nu ştiau că ele există, căci oamenii care îi creşteau le ascunseseră adevărul pentru a-i proteja. Alteori, ei nu îşi recunoşteau mamele şi nici nu vroiau să se apropie de ele, privindu-le ca pe nişte străine. În ciuda trecerii timpului, mulți copii nu s-au putut ataşa niciodată de mamele lor aşa cum ar fi făcut-o dacă ele n-ar fi stat, ani la rândul, la închisoare. Poveștile care circulau printre femei, relatau situații tragice de la eliberare: părinți care au făcut infarct când și-au revăzut copiii, oameni care au divorțat și s-au recăsătorit crezând că soțul sau soția nu se mai întoarce sau care au vrut să scape de stigmatul social. Alina Urs