Publicat în anul 1879, Salonul Roșu este considerat primul roman modern suedez. Arvid Falk, un tânăr funcționar mărunt cu aspirații idealiste, un alter ego al autorului, părăsește obscuritatea birocrației pentru a deveni jurnalist și scriitor. Pe măsură ce explorează diverse medii și activități sociale, se confruntă tot mai mult cu ipocrizia și corupția. Își găsește refugiul într-o grupare de artiști și intelectuali boemi, care obișnuiește să se reunească în restaurantul numit Salonul Roșu.
Saloanele Gotice apare în 1904 și se dorește o continuare a Salonului Roșu. Personajele periferice din primul roman ocupă acum locul central, în vreme ce personajele principale sunt amintite în treacăt. Feminismul dus la absurd, dar și argumentele anacronice care îl combat, opoziția religiei și a tradiției față de umanism, imoralitatea politicienilor și lipsa de scrupule a afaceriștilor sunt condamnate de Strindberg cu mai multă înverșunare și pe un ton mai dur decât o făcuse cu douăzeci și cinci de ani în urmă.
Ce m-a impresionat în primul rând la Strindberg nu e tendința lui de a contesta idei și concepții prestabilite – această dorință poate fi adesea satisfăcută cu un preț mic –, ci mai cu seamă aptitudinea lui de a vorbi atât de bine despre atât de multe lucruri. Mă îndoiesc că există în vremea noastră mulți scriitori al căror debit intelectual să-l egaleze pe cel al lui Strindberg. Knut Hamsun, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură