Pentru noi, Bucovina nu este un teritoriu oarecare, situat undeva departe în nord, la margine de ţară, în bătaia vânturilor şi a capriciilor istoriei. Este un loc sfânt intrat în legendă, de o frumuseţe şi magie inconfundabile, un sanctuar ce adăposteşte osemintele celui mai mare voievod al ţării, credinţele, idealurile, tristeţile şi durerile noastre, axă a lumii care uneşte nordul cu sudul, estul cu vestul, cerul cu pământul, comoară de frumuseţi şi casă a inimii în lipsa cărora sufletul nostru plânge şi se simte înstrăinat.
Nu degeaba străinii au râvnit această Frumuseţe între frumuseţi, au răpit-o, au supus-o, au siluit-o şi au mutilat-o, şi acum, după infama trădare din iunie 1997 se cred stăpânii absoluţi ai acesteia şi ne consideră pe noi pământenii toleraţi la noi acasă. Uită din păcate un fapt elementar: apele vin şi trec, dar pietrele rămân.
Istoria care, după cum bine se ştie se repetă, ne arată că după vremuri vin vremi, ce a fost odată va mai fi, şi nimic nu rămâne definitiv în marea devenire a omenirii.
Suntem siguri, sperăm, că odată şi odată ni se va face şi nouă dreptate. Atunci Voievodul de la Putna nu va mai fi îngândurat şi trist, nu va mai plânge, ci mândru va ridica iarăşi privirea, bucurându-se că urmaşii săi nu l-au dezamăgit, că demni de moştenire i-au păstrat moşia aşa cum le-a lăsat-o: curată, frumoasă, întreagă, de Dumnezeu şi de oameni iubită.