Livius Ciocârlie s-a născut pe 7 octombrie 1935, în Timișoara. Este critic literar, prozator și eseist, laureat al Premiului Național pentru Literatură. În 1958 își încheie studiile filologice la Universitatea din București și, revenit în orașul natal, lucrează ca bibliotecar, profesor în învățământul secundar, muzeograf la Muzeul Regional al Banatului. În 1963 devine asistent la Catedra de limba și literatura franceză a Universității din Timișoara, iar în 1990, profesor. Între 1990 și 1994 este profesor invitat la Universitatea din Bordeaux. Din 2000 se stabilește în București. Este autorul unor experimente prozastice situate la granița dintre ficțiune și eseu.
De același autor:
Realism și devenire poetică în literatura franceză (1974, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România)
Negru și alb. De la simbolul romantic la textul modern (1979, Premiul USR)
Mari corespondențe (1981)
Eseuri critice (1983, Premiul USR)
Un Burgtheater provincial (1984)
Clopotul scufundat (1988; ed. a II-a, 2018, Ed. Tracus Arte)
Fragmente despre vid (1992)
Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferență (1993)
Viața în paranteză, Jurnal 1965-1977 (1995, Premiul Fundației pentru o Societate Deschisă)
Cap și pajură (1997)
Caietele lui Cioran (1999)
Trei într-o galeră (1998, Premiul ASPRO)
De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri (2001, Premiul USR)
& comp. (2003)
„...pe mine să nu contați.” Convorbiri cu Mircea Bențea (2003)
Bătrânețe și moarte în mileniul trei (2005)
Pornind de la Valéry (2006)
Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983 (2008)
Cartea cu fleacuri (2010)
Exerciții de imaturitate (2013)
Urmare și sfârșit(2016)
Am crescut în ambianța timișorean barocă dintre Piața Unirii și cartierul Fabric, cu nostalgia unui baroc mai autentic. Altfel, mă simt de la Mehadia, dintr-o burghezie sătească nu foarte înstărită, cu prelungiri la oraș, pe la 1900. M-aș fi simțit acasă mai la nord și mai la vest, într-un mediu germanic ori scandinav. Gândirea mea e la fel de comună, de puțin subtilă, de solidă ca și lumea din care mă trag.
Cum îmi văd viitorul. Nu-l văd nicicum. Am să pot publica, n-am să pot? Am să scap de serviciu, n-am să scap? Mă pot târî până la sfârșit în servituți penibile, pot să nu fiu în stare de nimic. Am să fiu deprimat și neliniștit.
Pragul e un văr pierdut de tânăr. Până la el, știam că ne-am născut pentru a fi cândva fericiți, onorați și fizic nemuritori. Acum știu că ne-am născut ca să murim.
Livius Ciocârlie