Lirica Ioanei Șerban vorbește despre singurătate în mijlocul mulțimii, ”în acea apropiere de nimeni cu nimeni”, despre singurătate în tumultul veacului și despre credință, despre spiritualitate ca alternative la dezintegrare. Într-o vreme în care ceea ce e profund, sacru, imuabil e condamnat la interiorizare, poezia, profesată ca atingere a aripii îngerului devine (în)semn: decorație și stigmat: ”Acum: mai singur decât înainte:/ cavernele mele au prins picioare și au migrat/ focul pe care-l aprindeam înăuntru a migrat/ și la fel și/ spaimele pe care le aprindeam să-mi încălzească focul/ acum mă pot plimba pot admira/ pretutindeni:/ anunțuri de vânzare pentru/ un fost haos.
Zero-Unu este un volum de debut în care toate gesturile sunt acolo, un volum în care Ioana Șerban realizează o împletire între rozul lui Goya (...) rozul lui înspăimântător și primăvara care alunecă din eprubetă, o poezie ca un ritm cardiac, atât de fragil care continuă să pulseze creând lumi.
Andrea Hedeș