În această cronică romanescă a unei partide istorice în care se înfruntă un venerabil maestru şi un tânăr jucător talentat, Kawabata a surprins ciocnirea dintre tradiţia Japoniei imperiale şi modernizarea adusă de secolul XX. Dincolo de eticheta subtilă a jocului, expresie sublimată a spiritului japonez, şi de respectul ceremonios al celor doi adversari, se desfăşoară un duel simbolic, ce nu poate avea decât un deznodământ tragic. Maestrul de go se dovedeşte astfel o elegie a dispariţiei unei lumi milenare în faţa invaziei prezentului pragmatic.
Kawabata considera Maestrul de go cea mai bună scriere a sa. De altfel, este şi cartea la care a lucrat cel mai mult: deşi evenimentele narate au avut loc în 1938, iar Kawabata a consemnat într-o amplă serie de articole, comandate de o importantă publicaţie japoneză, toate amănuntele partidei legendare dintre maestrul de go şi tânărul pretendent la titlu, romanul vede lumina tiparului abia în 1954. Timp de şase luni, doi adversari se înfruntă precum doi maeştri ai artelor războiului. Unul din ei, Shusai, este maestrul invincibil, care joacă partida de adio. Celălalt, tânărul Otake, este avid de glorie. Piesele sunt pietre albe şi negre, dar jocul este traversat de nenumărate nuanţe subtile. În izolarea unui han tradiţional, în mijlocul unei grădini japoneze, maestrul se agaţă cu ultimele puteri de filozofia tradiţiei. Dar, dincolo de acest sanctuar, câmpurile de orez sunt străbătute de şine de tren, iar cerul de mătase este brăzdat de avioane: timpurile s-au schimbat. Iar tânărul său adversar are de partea lui nu doar energia tinereţii, ci şi nerăbdarea şi cruzimea istoriei care îşi împlineşte mersul.