... mintea împarte realitatea în două. Iar cele două părţi sunt inevitabil mereu împreună, pentru că în existenţă ele sunt indivizibile. Divizarea există doar în minte, în gând.
Tu spui: "Ai putea să mai vorbeşti despre încredere? Când am încredere, orice se întâmplă e frumos..." Dar încrederea ta nu e decât celălalt pol al îndoielii; fără îndoială nu poate să existe. încrederea ta e doar un antidot pentru îndoială. Dacă îndoiala ar dispărea cu adevărat, unde ar fi încrederea ta? De ce ar mai fi nevoie de încredere? Dacă nu există îndoială, nu există nici încredere.
Ţi-e frică să nu-ţi pierzi încrederea, te agăţi de încredere. Agăţându-te de încredere, te agăţi şi de îndoială, ţine minte. Poţi să le ai pe amândouă, dar nu poţi avea numai una. Fie renunţi la amândouă, fie le păstrezi pe amândouă; ele sunt inseparabile, două feţe ale aceleiaşi monede. Cum poţi să eviţi cealaltă faţă? Ea va exista mereu. Poate nu te uiţi la ea, dar asta nu schimbă lucrurile. Mai devreme sau mai târziu va trebui să te uiţi.