Una din temele obsesive ale lui Andrei Zbîrnea este continua destructurare interioară, pulverizarea în internet, în rețele de socializare, în jocuri pe computer. ásha și kazim, cele două personaje care vertebrează volumul, sunt eroii unei lumi pixelate, inconsistente, în care nu mai există o singură realitate, ci mai multe, intricate în marele corp al iluziei. Într-una totul e impregnat de cețurile lui Antonioni, în alta poți ghici tânjirea după miracol din Călăuza lui Tarkovski, în alta sunt fluxurile de știri ale lumii actuale, în alta demonstrațiile din Piața Taksim comunică subteran cu atentatele lui Breivik. Andrei Zbîrnea scrie despre convulsiile din real life, precum si despre acelea din second life, decupând cu precizie cuvinte și texturi, scoțând fluturi din scalpuri și performând fără efort pe trapezele culturii înalte. (Ioana Nicolaie)
Poeziile lui Andrei Zbîrnea sunt un portal care duce într-o lume a atacurilor de panică, a șocurilor anafilactice sufletești și, până la urmă, a celei mai pure frici. Dihaniile care ne pasc dintre rânduri suntem chiar noi, cei care ne punem piedici singuri, cei care ne aflăm „la un bemol distanță de pierderea lucidității“. Cele două personaje, Ásha și Kazim, puternic ancorate în timpul aproape prezent, frământat, al unor războaie, al unor lupte de stradă, sunt două pretexte care îi permit poetului să fie el însuși în interiorul poveștilor despre ceilalți. Imaginile poetice se construiesc prin asocieri brutale, proaspete, aerul aproape miroase a praf de pușcă și a dragoste, a focuri de armă într-un câmp de maci. Dincolo de versuri, Andrei rămâne un soi de terorist poetic, sentimental, care împarte temător cadavre de hârtie în stânga și în dreapta, pe fundalul unei muzici venite din alte lumi. (Lavinia Bălulescu)
Andrei Zbîrnea e atent ca puțini alți poeți de azi la tăietura grafică a versului, pe care o „joacă” în toate felurile posibile – încât textele lui îți iau ochii încă înainte de a le citi. Dar, dincolo de tehnicismul acesta grafic, impresia mea că Zbîrnea e un confesiv pur-sânge care încearcă din răsputeri să se camufleze. Nu reușește, din fericire – ba chiar îl scapă gura într-un rând, când o spune pe șleau: „confesiunea e singura ta armă”. Poemele lui sunt, așadar, ale unui confesiv terorizat de propria confesiune – de care fuge în toate felurile: dedicând poeme confraților, citându-i, făcându-le exerciții de admirație („să scriem poeme de brumaru / pe zidurile pentagonului”, spune el undeva), comentând știri din ziare, adnotând filme şi muzici – adică depersonalizându-se pe cât îi stă în puteri. Însă fără succes – fiindcă poemele lui sunt cât se poate de personale. Și de (post)confesive. Cu ele şi prin ele, Zbîrnea și-a găsit un sunet numai al lui în poezia recentă. (Radu Vancu)
Zbîrnea câştigă în jocul cu filme şi cărţi pentru că îl tratează postmodern, cu detaşare ironică şi critică subversivă. La el şi viaţa este tot un lichid cu fâţ-fâţ aberant. Dotat cu ochi poetici exoftalmici, el vede tot, la 360 de grade. Marea armă este însă veninul cinic: nici nu tâmpit nu se va încumeta să muşte din poezia lui. Cei mai deştepţi vor descoperi o minunată serie de scurt-metraje finisate până la subţierea esenţială. Într-o lume a distracţiei industrializate, poezia poate face furori cu reveruri scurte, năucitoare. Citeşti la serviciu, râzi (de tine) acasă. (Felix Nicolau)