« Combinația de mizerabilism și minimalism nu-i o exclusivitate a lui Ionel Ciupureanu. Sunt mulți alți poeți care o practică. Ceea ce-l face însă unic pe el e delicatețea, iar delicatețea sa este imposibil de imitat. Ea e arma cu care Ionel Ciupureanu răzbună o lume etern marginală. Delicate sunt furia, agresivitatea, vulgaritatea, corpurile degradate, delicate sunt toate cuvintele „urâte” la acest poet. Viguros, dar delicat e și pumnul pe care i-l arată morții în această nouă carte. Un volum în care totul curge: sângele, oasele, vântul. O lichefiere binevenită, ca o uitare, ca și cum totul ar putea fi înlocuit cu totul, unul cu altul, ca și cum nu mai e nevoie să te agăți de nimic, un antrenament intens pentru pierderea de sine finală. »
Svetlana Cârstean
« În poezia lui Ionel Ciupureanu nu se întâmplă nimic. În schimb, se captează voci în afara celei proprii, voci din diferite segmente de spațiu și timp, imprimate în subconștient. Fiecare poem e un microscenariu al incongruenței acestora într-un efect de aglutinare, de du-te vino, din care a dispărut orice urmă de disonanță. Poetul experimentează tentația nihilului prin neputința regăsirii unui spațiu al propriei intimități, prin dezicerea de orice referent autobiografic, prin dejucarea emoției și prin activarea mecanismelor reductive ale ironiei și autoironiei. Uimitor e familiarul nonsensului, al dialogului care alunecă în gol și-și întreține propriul abis. »
Teodora Coman
« Spune Ciupureanu undeva: „în apa asta cleioasă / venea cel care murisem”. Cleioasă e, într-adevăr, toată lumea lui — în care oasele curg, ba chiar „cu gesturi lichide”, aerul se coagulează între oameni, venele sunt lipicioase, mucozitățile nasc ș.a.m.d. Ba mai mult, vâscozitatea asta nu proliferează doar la nivelul imaginarului, ci ajunge până la nivelul sintactic — nici un alt poet nu-ți dă, precum Ciupureanu, impresia că limba e o pastă vâscoasă aglutinând, cu un soi de disperare frenetică, vertijuri & dejecții. Nu degeaba notează altundeva poetul: „veghe comă și vertij ceva îmi scapă / frenezie și aglutinare”. Încleiala asta dejectă și hipnotică am mai găsit-o la Beckett, la Francis Bacon, la Ghenie – în lumile marilor torturați sarcastici, așadar. Din speța și de clasa lor este Ciupureanu. »
Radu Vancu