Volumele pe care le-am, nu atât editat, cât construit bucată cu bucată începând din 1997 sunt cărţi care găzduiesc mulţimi, în care am încercat să dau glas celor cărora el le fusese retezat, lui Anton Golopenţia, Ştefaniei Cristescu şi multor altora, dar poate mai cu seamă să ostoiesc apăsarea care s-a încuibat în mine în anii de demult şi a tăcut îndelung, neştiind cum să iasă, sub ce formă, adresată cui.
Apăsarea aceasta nu dispare. Calea spre oameni a cărţilor e sinuoasă, nu mulţi le citesc, puţine librării le vând în Bucureşti, în restul ţării. Şi totuşi, dacă mă gândesc, cei şi cele care vor face politică sau vor lucra în cultură în România ar trebui să ia act de dezacordul dintre dorinţa de a fi utile a generaţiilor care se tot ridică la noi şi răspunsul pe care li-l dau instituţiile noastre de stat. În fond, despre asta este vorba. Cum se poate ieşi cu adevărat şi deplin din indiferenţa cu care o ţară sugrumă în cetăţenii ei ce au frumos şi puternic şi tinereşte încrezător? Cum putem face ca legile junglei să nu fie transformate în metabolism civic?
Sanda Golopenţia