Nu ar putea exista un dicţionar al violoniştilor lumii fără a avea înscris, măcar pe una dintre file, numele marelui nostru compozitor-interpret George Enescu, un hărăzit al acestui instrument, pe care l-a „supus” spectaculos încă de la primul recital, susţinut în martie 1894, câţiva ani mai târziu obţinând Premiul Conservatorului din Paris. Prestigioasa distincţie câştigată atunci, în 1899 (întâia oară de către un concurent român), ca protagonist al Concertului nr. 3 op. 61 în si minor de Camille Saint–Saëns, i-a confirmat valoarea internaţională. Apreciat de cronicari pentru calitatea sunetului, velocitate şi mobilitate stilistică, îndrăgit de public pentru forţa de sugestie a demersului şi admirat pentru talentul şi simţul estetic de veritabile personalităţi ale vremii, precum poeta Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României între 1881-1916), care i-a dăruit propria colecţie originală Johann Sebastian Bach, maestrul George Enescu s-a aflat decenii la rând pe importante scene, atât în Europa, cât şi dincolo de ocean, ajungând indiscutabil, prin anii ’40, în vârful solisticii mondiale.
Un argument sonor în acest sens aduce albumul de faţă, „asamblat” din rostiri instrumentale-unicat, reconstituind diferite capitole ale istoriei muzicii prin nouă piese în genul cameral, piese redate cu măiestrie de compozitorul-violonist George Enescu, alături de pianiştii Edward C. Harris şi Sanford Schlüssel. Primul track al discului, Sonată în re minor op. 5 nr. 12 de Arcangelo Corelli, reflectă adevărata carte de identitate artistică enesciană, prin tălmăcirea cu totul aparte a celor 23 de variaţiuni ale inconfundabilei teme „La Follia”, născută pe bătrânul continent cam la mijlocul secolului al XVII-lea: fiecare variaţiune, cu propria-i transpunere subiectivă în reverberaţii baroce, asemenea unui tablou acordat după culorile sonore ale vremii. Într-o altă zonă estetică, plină de melodicitate şi pătrunsă de inflexiunile canţonetei, redescoperim vocaţia interpretării enesciene în Serenada op. 4 de Alfredo D’ Ambrozio, un compozitor napoletan care a trăit între 1871-1914 şi a fost apreciat în special ca reprezentant al Şcolii violonistice italiene şi franceze. Mai puţin cunoscută în versiunea maestrului Enescu este, poate pe nedrept, Sonata în Re Major op. 1 nr. 13 de Georg Friedrich Haendel, căreia i se conferă, prin reliefarea complexelor polifonii, virtuţi de model contrapunctic.
Izbutitul aranjament cu pian al unei partituri destinate viorii şi clavecinului, Sonata în Re Major op. 8 nr. 3 semnata Giulio Gaetano Gerolamo Pugnani, poartă numele muzicianului de origine scoţiană Alfred Edward Moffat (1863-1950) şi ni se relevă în Mişcarea a doua Largo espressivo, aflată pe disc. Respectiva secvenţă apare în context ca o radiografie a sensibilităţii enesciene, impregnată acestui duo (instrumental) zămislit de compozitorul italian prin 1773, pe când se preocupa la Paris, împreună cu legendara familie Tourte, de perfecţionarea arcuşului modern şi folosirea sa în tehnica „arco magno”. În transcripţia marelui pedagog al viorii, Leopold Auer (1845-1930) a fost înregistrată aici o miniatură beethoveniană plină de culoare şi sugestivitate, intitulată „Chor der Dervische”, ce s-a „desprins” din coloana sonoră concepută de Titanul de la Bonn în formă suită identificată ca op. 113 în creaţia sa, pentru spectacolul „Die Ruinen von Athen”, imaginat de dramaturgul german August von Kotzebue în 1812. Un alt hărăzit al viorii, inconfundabilul “personaj” scenic Fritz Kreisler, figurează cu două dintre piesele scrise chiar de el, în „litera şi spiritul” altor compozitori: „Tempo di Menuetto, in Pugnani Stilo” (1938) şi „Aubade Provançale, a la Couperin” ( 1911), Louis Couperin fiind un reprezentant activ al barocului mijlociu în Franţa, autor de numeroase lucrări solo pentru clavecin şi orgă, dar şi de piese pentru formaţii de cameră, în diversele alchimii timbrale de atunci.
Talentul incontestabil de interpret al compozitorului George Enescu se dezvăluie şi în reconfortanta miniatură wagneriană „Albumblatt” în La bemol Major, al cărei rafinat aranjament, completat de claviatura în alb-negru, este semnat de August Wilhelmj, muzician german considerat drept un important violonist al veacului al XIX-lea, dar şi un mare profesor, vocaţie manifestată într-o serie de volume didactice, alcătuite la Londra împreună cu un alt renumit pedagog al vremii, James Brown, sub titlul: „A Modern School for the Violin”. Poem op. 25 de Ernest Chausson, inspirat in 1881 de o poveste sentimentală a marelui nuvelist rus Ivan Turghenev şi desăvârşit de compozitorul francez la Florenţa, în vara anului 1896, încheie playlistul acestui compact-disc de colecţionar, cu generoase întruchipări sonore, izvorâte din tălmăcirea enesciană de excepţie şi concretizate într-o restituire istorică printre versiunile imprimate acestei partituri romantice, prezentă în repertoriul oricărui violonist concertist.
– Mirela Stoenescu –