Anda Docea: ”Scrisul, mai ales cel de poezie, este un mușchi care se antrenează”

Am invitat-o pe scriitoarea și jurnalista Anda Docea să răspundă la câteva întrebări legate de scris și poezie, de traduceri și influențe literare, de mediul cultural românesc, cu accent pe literatură. Anda a publicat anul acesta volumul de poezie Muzeul convorbirilor întrerupte, la editura Charmides și un volum de proză scurtă, Camere de hotel, în 2015, la editura Herg Benet. A semnat texte în volumele colective Singuraticele (Editura Neverland, 2021), Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013) și Cele mai frumoase iubiri (Editura Cărțile Tango, 2009).

Care a fost drumul pe care l-a parcurs Muzeul convorbirilor întrerupte (2022), primul tău volum de versuri, de la primele poeme, la volum? De ce ai ales editura Charmides?

Povestea mea de dragoste cu poezia a început cu adevărat nu cu mulți ani în urmă, citind poeți români contemporani: Dan Coman, Svetlana Cârstean, Andrei Crăciun, Claudiu Komartin, Petronela Rotar, Raluca Gorcea. Mi s-a părut fascinant felul în care cu atât de puține cuvinte, dacă le alegi pe cele potrivite, poți spune povești întregi care să rămână în mintea oamenilor. Îți pot reproduce pe loc un fragment care încă mă mai urmărește, al lui Andrei Crăciun, din volumul Poezii pentru acea necunoscută (Herg Benet, 2015): „nu te speria ți-am spus / știu cum să mor / fără să te doară”. Am fost uimită să văd că poezia se poate scrie și trăi și altfel. Eu scriam proză scurtă (și, aș spune, foarte scurtă), am publicat și eu la Herg Benet acum câțiva ani Camere de hotel, un volum de proză scurtă, și am mai contribuit cu texte la câteva volume colective. Ideea de a scurta poveștile și mai mult, până să captezi doar esențialul, mi s-a părut a fi o schimbare bună pentru scrisul meu, a venit cumva de la sine. 

Primul poem a fost scris în ianuarie 2020, cu puțin înainte de pandemie, ca o joacă pe care nu mi-am propus s-o arăt lumii vreodată. Se numea Știu multe despre ceață și este inclus în volum. Pandemia petrecută aproape exclusiv în izolare probabil că mi-a oferit timpul, starea de a continua cu versurile, deși am îndrăznit să afișez o poezie public mult mai târziu. În continuare mi se pare cea mai intimă formă de expunere. Undeva pe la începutul acestui an am început să mă gândesc că s-au adunat suficiente pentru o carte și că ar merita să le trimit unei edituri. Despre Charmides știam că publică cu succes poezie românească contemporană, tocmai apăruse Adorabilii etrusci a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, mai publicaseră la ei Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Domnica Drumea, Gabriela Feceoru, Cristina Drăghici. Îmi plăceau formatul, elementele grafice, felul în care erau aranjate poemele în carte. Prin urmare, le-am trimis ce scrisesem până la acea dată și, vreme de câteva luni, până am primit răspunsul pozitiv, am terminat și ultimele poezii care au rotunjit cartea. Sunt 64, în total.

Din momentul în care ai început să scrii poezie, a existat vreo influență a unui alt poet de care ai încercat să scapi?

Aș îndrăzni să spun că da, este vorba despre Andrei Crăciun, din care pot recita încă destul de mult. Noi ne cunoaștem, fiind amândoi ziariști, am colaborat în mai multe rânduri și mi-a plăcut tare ce spunea într-un podcast, l-am parafrazat de multe ori: povestea pe care o transmiți este aceeași, indiferent de formă – poem, proză scurtă, roman sau articol de ziar. Versurile lui au o resemnare deloc tragică, înțeleaptă, aș zice, și o nostalgie extrem de bine ascunsă sau, pe alocuri, ivită. Nici nu aș vrea să scap neapărat de influența lui, dar sper că, undeva pe parcurs, mi-am găsit propria voce. M-am bucurat mult că mi-a scris gândurile lui despre Muzeul convorbirilor întrerupte pe coperta 4, alături de colega mea de la Dilema veche, Ana Maria Sandu, simt că am închis în acest mod un cerc.

Cum scrii? Există momente preferate ale zilei, ai nevoie de o stare specială, există un program? Cum îmbini scrisul cu jurnalismul la Dilema veche?

Pentru scris momentul meu preferat e întotdeauna noaptea târziu, când mă distrag mai puține lucruri, dar asta mai mult pentru proză. Pentru poezie, ideile sau chiar versurile îmi pot veni în minte oriunde aș fi și atunci le notez pe telefon, pe o bucată de hârtie, într-un document special pe calculator sau, mai rar, încerc să le țin minte. Unele poezii s-au scris de la un capăt la celălalt dintr-o suflare, pentru altele mi s-a întâmplat să mai iau o idee sau niște versuri din aceste notițe. Scrisul, mai ales cel de poezie, este un mușchi care se antrenează, cu cât scrii mai des, cu atât vorbele vor veni mai ușor și se vor potrivi mai bine.

Procedeul este același, până la urmă, apropo de ce zicea Andrei Crăciun mai sus. Sigur că, pentru revistă, există teme și deadline-uri, iar poemele au alte subiecte, dar nu neapărat, pentru că eu sunt aceeași. Aș spune că se completează bine, ba chiar se ajută reciproc. Textele din Dilema veche eu mereu le-am dus un pic către literatură, iar din poezii încerc adesea să elimin ce simt că ar fi în plus.

Ce înseamnă să redactezi și să editezi poezie? Ce schimbi de obicei în acest proces?

Ca la orice text al meu, editarea este o parte importantă și parcă mereu aș mai șlefui ceva, nu sunt mulțumită total aproape niciodată. Încerc să nu am repetiții, mai schimb câte un cuvânt dacă cel nou merge mai bine și, cel mai adesea, tai, elimin uneori versuri cu totul. Matei Man, tehnoredactorul de la Charmides, a avut o răbdare de fier cu mine, mi-a mutat virgulele și a schimbat timpul verbelor până în ultima clipă. Până și după apariția cărții, la prima lectură publică, mi-am dat seama în timp ce citeam că peste niște versuri ar merge să sar.

Există material pe care îl reciclezi? Sau odată abandonată, o poezie rămâne în sertar sau folder pentru totdeauna? 

Păstrez acel document cu versuri sau idei fără a le folosi întotdeauna, probabil că unele dintre ele vor rămâne la stadiul de draft. De întors, nu prea mă întorc la ele, mereu apare ceva nou despre care vreau să scriu. Dacă la proză trebuie să las ideea să se coacă, timp în care mă documentez, adun informații, poezia e mult mai spontană. Peste două zile nu mai simt și nu mai scriu la fel.

Cum ai ajuns să alegi titlul Muzeul convorbirilor întrerupte? Ce ți-ai dori ca cititorul să vadă în special în acest volum? 

Este titlul poeziei pe care în carte am așezat-o prima, tocmai ca un fel de explicație. Ea a fost scrisă la începutul lui septembrie 2021, inspirată dintr-o perioadă grea prin care treceam și, chiar dacă atunci nu bănuiam când sau dacă se vor aduna destule versuri pentru un volum, am fost convinsă că acela este titlul. M-am întrebat mereu ce se întâmplă cu conversațiile care – din lipsă de timp, sincronizare sau, cel mai adesea, curaj – nu mai au loc. Și cum ar fi să aștepte cuminți într-un muzeu al lor, până tragem aer în piept și găsim vorbele potrivite. Și îndrăzneală.

Iubitorii de poezie cred că aș vrea să rămână cu ideea că însingurarea este diferită de singurătate și că avem cu toții nevoie de conectare, chiar și atunci când nu știm cum să o cerem. Sau nu avem curaj. Și că, fiind tot ce avem, „prezentul e foarte lung”, cum scriu într-un vers. Dacă ar fi să-l citez pe Andrei Crăciun, este o carte despre „dragoste, sfârșit și tot ce urmează după”.

Ești conectată la evenimentele legate de poezie? Ce părere ai despre poezia românească de după pandemie? Crezi că s-a schimbat ceva substanțial: au apărut noi direcții, s-a conturat un stil nou? 

Cred că după pandemie abia am așteptat să ieșim din case la evenimente culturale, la teatru, la o lansare, la un concert. Sunt cele care mi-au lipsit cel mai mult și, din păcate, a fost domeniul cel mai afectat financiar. Mă bucur când văd că începem să revenim la viața normală și încerc să susțin evenimentele așa cum pot. După ce a apărut Muzeul am participat la mai multe manifestări dedicate poeziei, întâmplarea face ca în momentul în care îți răspund la întrebări să fiu între două dintre ele. Nu cu mult timp în urmă, la Green Hours am citit din cartea mea în cadrul evenimentului Autoportrete în versuri, la care au participat scriitori, jurnaliști culturali și mulți, tare mulți cititori de poezie. S-a vorbit despre poezie ca parte a sănătății și a igienei mentale. În zilele următoare, invitată de scriitoarea și arhivista Alina Pavelescu, voi participa la Deznodământul nu contează, la Casa Filipescu-Cesianu, în mansarda Muzeului Vârstelor, unde se discută pe diverse teme legate de literatură și se citește poezie fiecare miercuri seară.

Însingurarea din vremurile de covid i-a transformat pe oameni și foarte mulți au transpus teama, neputința, lipsa de conectare în diverse forme de artă. Probabil, asta i-a salvat. Pentru mine, poezia a făcut-o cu siguranță. Descopăr o poezie românească contemporană mai ancorată în problemele societății, în concret, mai îndrăzneață, mai lipsită de pudibonderie, iar asta nu poate decât să mă bucure.

Spuneai undeva în volumul de proză scurtă Camere de hotel (Herg Benet, 2015): „Totul se rezumă la cei pe care, prin ceea ce suntem, i-am determinat să le pese.” Ce ne poți spune despre publicul cititor? Cum l-ai simțit, ce reacții ai primit legate de Muzeul convorbirilor întrerupte?

Prin acest volum de versuri m-au descoperit mulți oameni noi, pe lângă cei care mă citeau deja. Instagram-ul este un mediu ideal pentru poezie pentru că e nișat, are pagini dedicate poeziei românești contemporane foarte urmărite (cum ar fi Minutul de poezie sau Poezia de duminică), poeziile sunt mai ușor de citit și de dat mai departe. Acolo am primit cele mai multe reacții, fotografii cu cartea și cu poemele la care s-au oprit (eu mereu le cer cititorilor să îmi spună în ce versuri s-au regăsit și aproape întotdeauna e o surpriză). Recent, mi-a scris o cititoare că Muzeul a determinat-o să metabolizeze niște convorbiri întrerupte, suspendate chiar, între cer și pământ, pentru care simțea o mare vinovăție. Am asigurat-o că la fel s-a întâmplat și pentru mine.

Publicul iubitor de poezie este, cu siguranță, altfel. Poate mai introvertit, mai atent la detalii, mai preocupat să trăiască în acord cu sine. Nu-ți ascund că mulți m-au întrebat când revin la proză, preferau să mă citească așa. 

Să mai rămânem puțin la Muzeu, spune-ne care a fost cea mai dificilă parte în procesul de scriere?

Cred că cel mai greu a fost să jonglez cu sentimente uneori copleșitoare. Poeziile cele mai reușite sau pe care le consider eu reprezentative au fost scrise într-o perioadă nu foarte fericită, la care n-aș mai prea vrea să mă întorc. M-am și întrebat de multe ori dacă poezia se poate așterne într-o stare de plenitudine, de împăcare, de vise împlinite. Nu știu, nu mi s-a întâmplat.

Idei despre poezia străină contemporană? Ce metode ar fi pentru a o face mai accesibilă publicului din România? Traduceri, antologii? 

Recunosc că eu am început să o citesc pe Louise Glück numai după ce a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, dar asta și pentru că nu prea urmăream poezia străină. Noapte credincioasă și virtuoasă a apărut și la noi, în minunata colecție de poezie de la Anansi, editura Pandora M, admirabil tradusă. Felul în care Louise Glück reușește să proceseze și să depășească trauma prin versurile sale rămâne un reper al poeziei și al scrisului, în general. Mi-a plăcut tare mult Ocean Vuong cu a sa carte Pe pământ suntem strălucitori o clipă (Storia Books, 2019) și am început să îi citesc și poezia, care, din păcate, încă nu e tradusă la noi. Îți las aici un citat: „How else do we return to ourselves but to fold / The page so it points to the good part”. 

Mă bucură faptul că multe edituri de la noi au acum colecții dedicate poeziei contemporane, română sau străină, și poate că așa vor fi traduse din ce în ce mai multe volume scrise în alte limbi. Dar, cum engleza a devenit o limbă universală, putem ajunge la poezia străină, dacă chiar ne dorim.

Consideri că o poezie tradusă este totuși altă poezie, diferită de cea inițială? În ce moduri o schimbă traducerea?

Întotdeauna traducerea schimbă puțin varianta inițială a unui poem, a unui text de orice fel. Contează mult măiestria traducătorului, buna cunoaștere nu doar a limbii, dar și a stilului, a modului de a trăi și de a simți ale autorului. Se poate ajunge însă la versiuni reușite, foarte aproape de original.

Scrii într-unul dintre articolele recente din Dilema veche, Scheme logice: „Mă întreb dacă nu cumva deciziile care desenează schema logică a existenței noastre nu reușesc decât să ducă la ramificații oarecum similare, fără să dea vreodată un mesaj de eroare. La fel ca atunci când nu știm, în trafic, dacă s-o luăm la stânga sau la dreapta și constatăm ulterior că se poate și înainte. Nu există nici un drum care să nu ducă nicăieri.” Ce s-a schimbat în viața ta odată cu volumul de poezie pe care l-ai lansat? Unde a dus drumul acesta?

Apariția cărții de poezie în sine nu a fost un lucru planificat, nu s-a aflat pe nici o „listă de dorințe”. Și acum îmi este greu să mă obișnuiesc să fiu prezentată drept „poetă”, pentru mine scrisul e la fel, indiferent cum îl încadrăm. Poezia mi-a adus oameni cu o anume structură sufletească similară mie, alături de care simt că pot face un scut în fața nimicurilor agasante de zi cu zi.

Drumul meu continuă, nu știu dacă voi rămâne la poezie, momentan așa se pare. Sper să fie unul cu povești, atâta tot.

Despre Karmen
Ce fac: caut ineditul în lucrurile mărunte. Visul meu a fost să am o librărie, însă pentru că am navigat cu sau fără voie către alte domenii, am adunat în schimb o biblioteca frumoasă acasă și am adoptat una la Cărturești.   
Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.