cover_1610047

Bibliotecă de scriitor – Philip Ó Ceallaigh: „Vreau compania cărților care sunt o parte din viața mea”

Ne-am întâlnit într-o după-amiază de sâmbătă într-un vechi cartier al Bucureștiului, unde Philip Ó Ceallaigh locuiește la ultimul etaj al unei clădiri Art Deco din anii 1930. M-am simțit imediat în largul meu în compania acestui scriitor irlandez care s-a stabilit aici în urmă cu douăzeci și doi de ani, vorbește fluent limba română și este atras de istoria evreilor din Europa. De altfel, a tradus din pasiune, pentru publicul de limbă engleză, două romane de Mihail Sebastian: De două mii de ani și Femei

A fost unul dintre cele mai relaxate interviuri pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”* și totodată unul dintre cele mai interesante, pentru că vizita nu s-a limitat la apartamentul lui Philip Ó Ceallaigh, ci am explorat și alte spații ale imóbilului: podul, scara de serviciu și terasa unde autorul și-a petrecut lunile de lockdown. Mărturisesc că m-am simțit ca în Narnia: în baie am găsit o ușă dincolo de care se întrezărea lumină (voi ați mai văzut vreodată o baie cu o ușă în plus?), am cerut voie s-o deschid și m-am trezit într-un mic balcon interior, în miezul clădirii. Pentru mintea mea fascinată de arhitectură veche și încăperi secrete, acest interviu a ajuns instantaneu în capul listei cu „experiențe neobișnuite”. 

Dar să ne întoarcem în încăperea luminoasă și aerisită care îi servește lui Philip drept birou, dormitor și cameră de zi. Scriitorul stă așezat pe un fotoliu-puf colorat, care nu apare în imagini. Eu, pe canapea, înregistrez cu două telefoane și, după prostul obicei, îl întrerup și îi completez ideile. Vedeți mai jos ce a ieșit – vă las acum în compania cititorului Philip Ó Ceallaigh.

*Rubrica „Bibliotecă de scriitor” a fost inițiată în 2016 pe site-ul Bookaholic, unde a strâns câteva zeci de interviuri cu autori români. 

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? 

Nu, n-am idee. Încerc să scap de cărți, am prea multe pe care nu o să le citesc, inclusiv unele care nu-mi plac. Vreau să scap ca să pot s-ajung la cărțile bune mai repede. (Mă arăt mirată – față de alte biblioteci pe care le-am văzut, a lui Philip pare mai ușor de ținut sub control – n.r.) Sunt amestecate, trebuie să-mi fac timp să le sortez. Toate cărțile mele sunt în această încăpere, în afară de cele de gătit, care sunt în bucătărie. (Îl întreb dacă-i place să gătească- n.r.) Da! Când nu gătesc, răsfoiesc cărțile de bucătărie, citesc rețete, mă uit la poze, îmi imaginez ce o să fac – e un fel de porn pentru mine.

Dar ai organizat cărțile după un sistem anume?

În mare parte da. (Îmi arată corpul de bibliotecă de lângă canapea – n.r.) Acolo am scriitori americani și ruși, mai jos sunt multe cărți despre perioada interbelică și despre istoria evreiască și Holocaust. (Îi spun că am văzut un material făcut pentru DOR, „Groapa comună”, despre pogromul de la Iași și îl întreb dacă e o preocupare mai veche – n.r.) Am început acum zece ani să investighez acest subiect și am scris o serie de eseuri despre câțiva scriitori evrei importanți pentru mine – Isaac Babel, Saul Bellow, Mihail Sebastian, Bruno Schultz, Vasili Grossman

(Ne mutăm lângă geam – n.r.) Aici sunt cărți de ficțiune, filozofie, religie, cărți de călătorie, cărți mai mari cu poze. Trebuie să construiesc niște rafturi, dar am avut atât de multe de făcut cu acest apartament, că n-am apucat. (Îmi arată cel mai mic corp de bibliotecă – n.r.) Aici sunt rafturile cu autori irlandezi și cărțile mele. Sunt diferite ediții, încerc să păstrez o copie din fiecare, sunt și antologii unde am apărut, traduceri.

Asta e coperta mea preferată (îmi indică afișul înrămat cu ilustrația volumului „La mia guerra segreta” – n.r.). E un artist italian, Davide Toffolo, autor de benzi desenate. E foarte simplu de descifrat: un bărbat în armură care rezistă intimității. Îi e frică de intimitate, de fapt. În română e tradusă cu titlul Și dulce e lumina

Biblioteca are o poveste a ei? Ai spus că ai locuit prin diferite zone din București.

Da… Eu sunt în București din 2000 – înainte am mai stat doi ani prin ‘90, iar când am venit în 2000 am adus un mic rucsac cu tot ce aveam, haine și probabil două, trei cărți, ce citeam în momentul acela. Ce vezi aici sunt cărțile pe care le-am acumulat timp de douăzeci de ani. Aproape toate sunt în engleză, citesc foarte puțin în română, e un efort în plus. (Sunt nedumerită, îi spun că pentru un traducător mi se pare esențial să citească în română – n.r.) Nu sunt traducător, pe Mihail Sebastian l-am tradus din pasiune între 2006 și 2009, pentru că am fost imediat atras de ceva scris atât de limpede. N-am fost impresionat de literatura română până m-am întors în perioada interbelică și l-am citit pe Mihail Sebastian – ficțiunea era stricată în România în timpul comunismului. Scriitorii au dezvoltat niște obiceiuri foarte proaste de a scrie într-un mod foarte complicat, metaforic și prea greu de interpretat. Am simțit că era o fugă de realitate, ceea ce pentru mine era aproape revoltător, pentru că era o realitate extrem de dură care din punctul meu de vedere ar fi avut nevoie de un răspuns mult mai direct. În anii ‘90 exista și cealaltă extremă, o tendință teribilistă, să spui tot ce n-ai putut să spui în timpul comunismului, dar și o tendință de a exagera, să spui cât de mult bei și faci sex. 

Recent am tradus Femei, tot de Mihail Sebastian. Și cartea lui Adi Șchiop, Soldații, dar nu vrea nimeni să o publice. Au fost scoase vreo 300 de exemplare pentru a fi distribuite gratuit cu un film. Dac-aș mai traduce ceva, ar fi Max Blecher – a fost o revelație pentru mine. Dar e tradus deja și din acest motiv nu sunt motivat s-o fac și eu. 

Există o bibliotecă și în Irlanda?

N-am o casă în Irlanda, aici e casa mea. Camera asta e casa mea. Aici dorm, aici muncesc, aici stau. Fiica mea are camera cealaltă, unde are biblioteca ei. Citește și în română, dar preferă în engleză. Mult Harry Potter. Eu îi citesc în fiecare seară și deci l-am citit și eu pe Harry Potter. Acum e obsedată de cărțile lui David Walliams.

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Am învățat alfabetul înainte de a merge la școală. Aveam probabil patru ani și am învățat singur să citesc, cu benzi desenate. Când am ajuns la școală mi s-a părut foarte plictisitor, pentru că ceilalți copii citeau lent.

(Îl întreb dacă a fost îndrumat de părinți, bunici sau profesori – n.r.) Nu neapărat. Îmi amintesc niște experiențe foarte puternice la nivel imaginativ. Luam ceva de la biblioteca publică, citeam o poveste science-fiction, intram în alte lumi, cu planete și nave spațiale.  Sau ceva despre animale – eram pasionat de animale și citeam despre ele tot timpul. Sau chestii reale, de exemplu cărți despre război – nu neapărat povești pentru copii. Să am opt ani și să citesc despre al Doilea Război Mondial și Hiroshima – asta lasă o impresie. E un film de groază, e fascinant. (Îi spun că mi-a adus aminte de cartea de memorii a unui autor irlandez, John McGahern – n.r.) Îmi place McGahern foarte mult! Foarte bun scriitor de nuvele. Nu cred că e tradus în română.

(Philip caută în bibliotecă nuvelele lui McGahern, mă uit și eu prin rafturi. Pe măsură ce remarc un titlu sau altul, ies la iveală și cărțile care nu-i plac: „Uriașul îngropat” de Ishiguro, care l-a plictisit, „Un veac de singurătate” de Marquez, care i s-a părut prea departe de realitate, „Zăpada” de Orhan Pamuk, deși e posibil să fi fost prost tradusă în engleză  – n.r.)

Ce citești în acest moment? Și ce cărți au intrat recent în bibliotecă?

Teancurile alea (îmi indică volumele de pe brațul canapelei – n.r.) sunt cărți pe care le citesc acum sau le-am primit recent sau sunt de citit. (Observ „Abraxis” și îl întreb dacă se încumetă la o asemenea lectură în română – n.r.) Bogdan e vecinul meu, stă tot pe strada asta. Ne știm de o vreme, el mi-a susținut la Polirom publicarea. Mi-a plăcut foarte mult volumul lui de povestiri, Copilăria lui Kaspar Hauser, și aș fi vrut să am contact cu ce scrie în continuare, dar i-am zis că nu pot să citesc o carte de peste 600 de pagini în limba română. De fapt, am avut un vis cu Bogdan în care-i explicam asta, el era foarte vesel și a zis: „E ok, poți să citești un fragment”. Și când i-am povestit visul a zis: „Da, chiar așa e” – și mi-a indicat ce să citesc. 

Apoi a venit în vizită Adi Șchiop și mi-a dat Să ne fie la toți la fel de rău, nu ne mai văzusem de mult timp. (Îl întreb dacă sunt autori români pe care-i urmărește – n.r.) Citesc ce vreau să citesc, e simplu. Dar dacă e vecinul meu, trebuie să mențin relațiile. (Râdem – n.r.) Nu am ceva împotriva autorilor români contemporani, dar nu am atât de mult timp de citit și nu urmăresc nici autorii irlandezi cum aș vrea. Nici nu vreau să citesc doar scriitori contemporani – uite, mă duc în direcția opusă și am ajuns la asta, la început. (Îmi scoate din teanc „The Five Books of Moses” – n.r.) Vreau să citesc cu mai multă atenție Torah – asta e o traducere importantă, a lui Robert Alter.

Ai idee care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Sunt două candidate, cred. Una este o primă ediție la De două mii de ani a lui Mihail Sebastian, probabil din 1934. Am găsit-o într-o vitrină din București când am început să traduc cartea și nici nu era scumpă, pentru că era o carte uitată, dispăruse de ceva timp de pe piață. Mă interesează să văd cum anumite cuvinte sunt scrise diferit, cum s-a modernizat ortografia. Am încercat să traduc și prefața de Nae Ionescu, dar am renunțat după câteva pagini. Nu doar că ideile lui sunt respingătoare, dar și stilul e haotic, greu de înțeles.

Și mai e Raggle Taggle. Adventures with a Fiddle in Hungary and Roumania, o carte de călătorie din 1933. Walter Starkie era profesor la Colegiul Trinity din Dublin, iar în anii 1930 a călătorit prin România, a ajuns la Sibiu, la Cluj și la București și e foarte interesant cum descrie locurile prin care a fost. O să vorbesc cu cineva despre cartea asta, poate chiar cu Bogdan, ar merita tradusă în română. (Observ bucățile de portativ reproduse în carte – n.r.) Era interesat de muzica țigănească, a călătorit cu țiganii, pentru că el cânta la vioară și a găsit o legătură cu ei. (Vorbim puțin și despre cărțile lui Patrick Leigh Fermor, care a ajuns la București cam în aceeași perioadă – n.r.)

Un prieten irlandez și-a dorit să viziteze România după ce a citit „Călătorind spre Babadag”, de Andrzej Stasiuk. S-a întâmplat la fel și în cazul tău, au fost cărți care te-au atras spre Europa de Est? 

Nu, cu România nu mi s-a întâmplat. Probabil că am ajuns în Rusia cu idei despre literatură, eram foarte atras de Dostoievski și de ce cunoscusem despre Rusia prin intermediul literaturii. Am început să învăț rusă și în ‘93 am stat șapte luni în Sankt Petersburg. (Îl întreb cum de nu s-a stabilit acolo, ci la București – n.r.) A fost mult mai simplu să vin aici. 

Ce fel de cititor ești? Și care este relația cu cărțile din bibliotecă?

Fiecare carte citită e un eveniment. Dacă e o carte bună, te marchează – mai mult decât un film, de exemplu. E ca o conversație foarte lungă, o călătorie în compania unui scriitor, și nu mi se pare puțin lucru experiența asta.

Nu citesc niciodată cărți pe ecran sau pe Kindle, nu mă atrage să citesc ceva nematerial. O să mă întorc la o carte bună, s-o răsfoiesc sau să recitesc fragmente, poate o să am nevoie de ea când o să scriu ceva. De asta am zis că vreau să scap de niște cărți pe care nu le iubesc, ca să am o bibliotecă mai concentrată. Vreau compania cărților care sunt o parte din viața mea, fie că m-au impresionat sau au influențat ce și cum am scris, fie că sunt cărți în care am apărut sau pe care le-am tradus. 

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul? 

Nu, doar ce am zis înainte. E vorba de importanța pe care au avut-o când le-am citit. Sunt cărțile care au călătorit cu mine, cărți pe care le-am citit în Rusia – poate nu chiar exemplarul pe care-l aveam în Rusia –, cărți pe care le-am adus din diferite locuri, cărți despre religie și hinduism pe care le-am avut în India. Fiecare carte e pentru mine un fel de eveniment.

Sunt multe, nici nu știu de unde să încep, pentru că viața de cititor e legată de viața mea de scriitor. Când te apuci de scris cauți modele, înveți despre stil, vrei să vezi cum faci meserie.

Când citești ceva impresionant e ca o magie, trebuie să investighezi foarte atent ca să înțelegi cum a reușit un scriitor să obțină un efect. N-am nevoie de un cenaclu sau de un critic – profesorii mei sunt acolo, au scris cărți deja: Hemingway, Bukowski, Babel, scriitori care m-au fascinat și de la care am învățat.

Apoi am început și eu să scriu despre unii dintre ei – de exemplu, despre Saul Bellow și relația lui cu Eliade, cu România.

Chiar acum scriu despre anul când am scris un eseu despre Isaac Babel, dacă nu sună prea complicat. Isaac Babel e obsesia mea de când l-am citit, ca stilist. Uite, Armata de cavalerie și asta, Jurnalul din 1920 – povestirile sunt despre aceeași perioadă și poți să confrunți detaliile biografice, să vezi când apare într-o proză ceva ce s-a întâmplat în realitate. Scriu despre mine când am scris despre el, despre Red Cavalry and Other Stories și legătura dintre cele două cărți. Era un an când începusem să studiez istoria evreiască din Europa, nu e un subiect mic. Atunci am cercetat groapa comună de lângă Iași și m-am documentat despre Bruno Schulz.

Uite, The Street of Crocodiles and Other Stories. (Inclusă la noi în ediția „Manechinele” – n.r.) Bruno Schulz e ca Babel, un scriitor fascinant, și te gândești la viața pe care a avut-o, e și asta o povestire extraordinară. Am fost în Drohobici, în Ucraina – pe atunci făcea parte din Polonia. Schulz era sclavul unui nazist, a pictat în casa lui, până a fost împușcat în stradă la finalul lui 1942. Nazistul a ținut un jurnal în ‘41, timp de câteva luni, sau atât s-a păstrat. Nu e publicat, dar l-am citit. A fost folosit la procesul lui în anii ‘60, fusese tradus în engleză de un institut din Israel și am găsit o copie la München. Am scris o povestire folosind jurnalul nazistului – „First Love”, din volumul Trouble. Scriu la sfârșit de unde m-am inspirat, altfel pot să fiu acuzat de plagiat.

Pe lângă cărțile lui Babel și Schulz, îmi poți recomanda și alte titluri mai puțin cunoscute care merită citite?

(Extrage o carte voluminoasă din teancul de pe canapea, „63: Dream Palace” – n.r.) Acest scriitor e foarte interesant, e autor de nuvele. L-am descoperit recent prin intermediul unui prieten. James Purdy, autor american, nu cred că e tradus în România (Ulterior aflăm de „Malcolm”, carte apărută la Vellant – n.r.). Nu are un singur stil și când citești simți că e liber, că nu se gândește la succes, la ce este acceptabil. E foarte respectat printre scriitorii contemporani, dar nu e cunoscut pentru că e un pic cu-cu. 

Asta e o carte pe care ar trebui s-o citească fiecare, încă din școală: Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn. E doar primul volum. 

(Scoate din bibliotecă „In Our Time” – n.r.) Hemingway m-a fascinat tot ca stilist, la un moment dat l-am imitat. E în volumul ăsta o nuvelă, „Big Two-Hearted River”, care descrie cum cineva se duce la pescuit. Ce m-a impresionat e că nu se întâmplă ceva deosebit, proza e reușită ca experiență senzorială. Am scris mai demult o povestire în care personajul citește nuvela asta și eu descriu ce simte el, cum o percepe. Uite: (Îmi citește în engleză un fragment din proza „La pescuit”, din volumul „Însemnări dintr-un bordel turcesc” – n.r.

„Era vorba de simțul frumosului pe care îl avea scriitorul poveștii. În cuvintele pe care le alegea, în intenția lui de a observa și descrie lumea era ceva foarte solitar și inocent. Și dacă îi urmăreai cuvintele și vedeai toate lucrurile acelea, în timp ce bărbatul se plimba, își punea cortul și pescuia, începeai să simți și tu că pe lume sunt lucruri noi de văzut, de luat în seamă și de simțit.” („La pescuit”, traducere de Ana-Maria Lișman)

Și The Five Books of Moses. E un fel de fundament pentru civilizația noastră, cultura noastră a fost construită pe această carte. Existau mai multe versiuni scrise și cine știe câte variante orale, iar la un moment dat a fost făcută un fel de sinteză. E o lucrare care a evoluat de-a lungul secolelor și din cauza asta e extrem de densă – atât în semnificație, cât și la nivel poetic, de limbaj. E un fel de a scrie poezie care durează generații, în care totul devine și mai comprimat, și mai încărcat semantic, și mai intensificat la nivel lingvistic. Până îți dai seama că trebuie să înveți limba ebraică și probabil că o să încep și eu să fac asta.

Cărțile lui Moise au legătură și cu ce scriu acum despre Isaac Babel. La suprafață el era un comunist, un jurnalist care scria reportaje pentru presa comunistă, dar era cu o armată de cazaci și vedea brutalitatea, vedea cum civilii, mai ales evreii, erau masacrați. A observat contrastul dintre ideologia asta utopică care zice că trecutul nu înseamnă nimic și o civilizație care are contact cu Biblia și a înțeles istoria ca o serie de distrugeri și masacre. Despre asta încerc să scriu acum, într-un fel se leagă totul și trebuie să fac propria mea sinteză.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Scriu dimineața. Când lucrez la ceva, ce citesc e legat oarecum de ceea ce scriu, nu neapărat în mod intenționat, dar hrănește cumva tot ce se întâmplă în capul meu. Când încep să muncesc intensiv la o carte, subiectul e prezent tot timpul. (Îl întreb dacă scrie și în limba română – n.r.) Nu, e deja multă muncă să scriu în engleză. Nu sunt niciodată mulțumit cu ce fac prima dată și muncesc foarte mult la nivel de propoziție și de paragraf. Încerc să scriu scurt și contondent și e mult de rescris.

(Pentru cititorii noștri din Dublin, lansarea volumului „Trouble” are loc pe 22 aprilie la Books Upstairs, detalii aici.)

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.