”Frumusețea va mântui lumea”

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) s-a născut la Moscova, într-o familie de obârșie nobilă pe linie paternă. Tatăl său a fost doctor la spitalul pentru săraci Mariinsky (Sfânta Maria) de la periferia capitalei, familia locuind într-un apartament din cadrul instituției. Viitorul scriitor și-a petrecut copilăria jucându-se în grădinile spitalului și a luat contact cu oameni din toate păturile sociale, fie ei pacienți sau nu, iar unele astfel de întâlniri s-au strecurat în scrierile sale de la maturitate. Mama sa l-a învățat să scrie și să citească cu ajutorul Bibliei, începând de la vârsta de patru ani, iar ambii părinți i-au oferit o vastă educație literară și religioasă. La un an după moartea mamei sale, în 1838, este admis în Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg. Un an mai târziu moare și tatăl său, iar el continuă studiile și în 1843 le absolvă și obține un post de inginer proiectant.

În același an completează traducerea romanului balzacian Eugenie Grandet, urmată de alte câteva traduceri, fără succes la public, și începe să scrie Oameni sărmani, titlu  publicat în 1845 și care inaugurează una dintre cele mai importante și redutabile opere literare ale omenirii. În curând Dostoievski renunță la slujba sa și se dedică în totalitate scrisului: urmează Dublul și alte câteva povestiri precum Gazda și Nopți albe, însă cariera sa literară este întreruptă de arestarea sa pentru participarea la cercul literar Petrașevski, al căror membri fuseseră denunțați ministrului de interne pentru activitate revoluționară. Acuzat, printre altele, pentru citirea și răspândirea unor scrieri de Visarion Belinski, este condamnat la moarte prin împușcare alături de camarazii săi. Legați la ochi și în fața plutonului de execuție sunt salvați în ultimul moment de o scrisoare de comutare a pedepsei venită din partea țarului, episod povestit mai tîrziu prin ochii prințului Mîșkin în Idiotul - și care avea să-l marcheze pe viață. Urmează patru ani de chin, cu cătușe la mâini și la picioare într-un lagăr siberian din Omsk și alți cinci ani de serviciu militar, de care este într-un final scutit datorită sănătății sale extrem de precare. 

În timpul acesta, cu sprijinul acordat de către fratele său mai mare, Mihail, reia scrisul și se căsătorește cu Maria Dimitrievna Isaeva în 1857, la Semipalatinsk în Siberia, unde era staționat. Mariajul a fost unul nefericit, umbrit de dificultățile financiare și crizele de epilepsie (dificil de gestionat în epocă) ale scriitorului, precum și de starea proastă de sănătate a Mariei, care avea tuberculoză în stadiu incipient. În 1859 li se permite să revină la Sankt Petersburg iar trei, respectiv patru ani mai târziu, Dostoievski călătorește în vestul Europei, de unde revine cu puternice impresii- în general neplăcute - despre societatea modernă, catolicism și protestantism. Văd lumina zilei Amintiri din casa morților (bazată pe experiența din detenția siberiană), precum și Umiliți și obidiți, cea de-a doua fiind publicată în revista literară Vremea, proiectul editorial al fraților Dostoievski.  În 1864 mor și soția, și fratele scriitorului, iar Feodor Mihailovici devine singurul responsabil pentru fiul său vitreg Pașa, tot lui revenindu-i și susținerea financiară a familiei lui Mihail. După ce publică în 1866 Crimă și pedeapsă, o angajează pe Anna Grigorievna Snitkina pentru a-l ajuta cu stenografierea romanului Jucătorul, iar după câteva luni cei doi se căsătoresc, urmând să aibă patru copii. Prima lor fiică, Sofia, moare la doar trei luni, iar în 1869 li se naște cea de-a doua, Liubov, care avea să devină la rândul său scriitoare. Feodor se naște în 1871, după întoarcerea familiei dintr-o peregrinare de patru ani prin Europa, ce începuse cu luna lor de miere. Mezinul Alexei (1875-1879) moștenește epilepsia tatălui său și se prăpădește la nici patru ani, tragedie ce îl va afecta profund pe acesta, servindu-i totodată drept model pentru Alioșa Karamazov. 

În perioada finală a vieții Dostoievski primește recunoașterea literară și academică a egalilor săi, iar în 1876 este chemat la curte de către țarul Alexandru al II-lea pentru a-i prezenta Jurnalul de scriitor și pentru a-i cere să se ocupe de educația prinților Serghei și Pavel. Starea sa de sănătate însă se degradează tot mai mult, sfârșind prin a fi răpus de hemoragie pulmonară. Este înmormântat în cimitirul Tihvin din Sankt Petersburg, la funeralii luând parte câteva zeci de mii de oameni. 

Tradusă în peste 170 de limbi, adulată, criticată, transpusă în scenă și marele ecran, opera literară dostoievskiană rămâne o flacără aprinsă în întunecimile psihicului uman, în încercarea de a descoperi cine suntem.