Sebastian Sifft | „Plec la drum cu un text care trebuie să respire într-un anumit fel și pe care trebuie să-l scot la suprafață”

La cea de-a treia ediție a Burselor și reziențelor de creație Cărturești au fost186 de înscrieri, iar juriul a fost alcătuit din Carmen Mușat (critic literar, redactor-șef Observator Cultural), Alina Purcaru (scriitoare și jurnalistă), Alina Aviana (redactor, membru în departamentul de comunicare Cărturești), Marius Chivu (scriitor, critic literar, redactor Dilema Veche), Mircea Pricăjan (scriitor, traducător, redactor-șef Revista de cultură Familia). Sebastian Sifft a fost desemnat câștigătorul bursei speciale a juriului pentru roman.

În acest an, juriul Burselor și rezidențelor de creație Cărturești ți-a oferit o bursă specială pentru roman. În ce stadiu este manuscrisul la care lucrezi, când ai început să-l scrii?

Nu mă simt întotdeauna foarte confortabil să vorbesc despre „manuscrisul la care lucrez”, el face parte din acea zonă de intimitate pe care reușesc cu greu să o dezvălui. Nu pot să definesc stadiul în care se află fără a divulga procesul, stările, exercițiul, rătăcirea și regăsirea etc., și mă feresc de obicei să-l fac părtaș pe celălalt la o călătorie care este, din principiu, solitară.

Primirea bursei m-a încurajat totuși să cred că proiectul cu care am participat poate avea finalitatea și consistența la care speram în momentul în care am început să îl construiesc. Este vorba de un roman, destul de dens, care are nevoie de multă documentare prealabilă – răsfoiesc acum, de exemplu, o carte despre rezistența materialelor, în paralel cu o istorie a barajelor din perspectivă tehnică – și care trăiește deocamdată datorită unui titlu care încă mi se pare inspirat, și al celor câteva capitole deja scrise/schițate, pe care sper să le revizuiesc și să le continui. Am două personaje pe care le iubesc și un personaj pe care îl urăsc din tot sufletul. Așadar, în acest moment, „manuscrisul la care lucrez” nu este decât un text care poate ascunde primei priviri legea compoziției și regula jocului său. Povestea este însă acolo, în cuptor, așteptând să se coacă. 

Ambientul în care stai are vreo influență asupra ta, în general, te poate inspira sau îți poate crea o stare de disconfort? Preferi conacul de la Țibănești sau vila Golescu din Câmpulung Muscel? Ce alte aspecte contează pentru tine pentru a avea liniștea necesară scrisului?

Ca mulți alții, am scris dintotdeauna în bucătărie, după ce se termină Treaba Zilei și începe Munca Nopții. Toate bucătăriile pe care le-am locuit până acum au devenit un laborator secret. Nu am putut niciodată să scriu la foc continuu decât noaptea, după ce toată lumea a adormit. Pentru mine a scrie a însemnat întotdeauna a te retrage. O rezidență, din punctul acesta de vedere, e ca un tranșeu adânc și bine săpat, care te ferește, chiar pentru o scurtă perioadă, de ceea ce se întâmplă în jur. 

Cred că am nevoie de discreție, o discreție la care țin foarte mult și care îmi oferă libertatea și liniștea interioară de a funcționa în alte planuri. Este o activitate pe care niciodată nu mi-a plăcut să o justific, să o explic sau să o evidențiez. Nu cred neapărat în liniștea necesară scrisului, dar țin foarte mult la playlist-ul meu cu white noise, ocean storm și alte sunete care mă ajută uneori să dispar.

Îmi place să cred că nimeni nu știe cu ce mă ocup și că, atunci când scriu, sunt o fantomă care încearcă să nu bântuie și să nu deranjeze pe nimeni din jurul său. Până acum nu am bântuit decât bucătării de apartament, după cum spuneam, niciodată un conac sau o vilă, de aceea nu știu ce aș prefera, dar presupun că un scaun și o masă există peste tot, dacă doar despre asta ar fi vorba. În contextul acestei rezidențe la fel de important pentru mine va fi timpul. Oricum, cu privilegiul de a le avea pe amândouă nu cred că te întâlnești, ca scriitor, foarte des în viață. Pentru mine, inspirația vine din muncă, eu nu am acces la muze, nu am avut niciodată, deși i-am auzit pe unii spunând că ele există. 

Cum speri să-ți petreci o zi ideală în această rezidență, pe care apoi să o multiplici de câte ori vei avea nevoie?

Obișnuiesc ca, înainte de a mă așeza undeva, să explorez, să mă plimb, să asimilez cumva locul, să-l iau în posesie pentru ca, încet-încet, să devină cumva și al meu. Apoi, dacă ziua aceea ideală se va arăta, deși știm bine că zile ideale nu există, probabil că voi încerca să dorm.

Cred că marele pariu cu mine însumi va fi să-mi asum această oportunitate extraordinară, de a nu avea altceva de făcut decât să mă gândesc la viitoarea mea carte, fără nici o altă constrângere, fără slalomuri zilnice printre alte lucruri. Iar asta, acum, mi se pare înspăimântător. O zi ideală, în acest caz, ar trebui să se arate în conținutul ei, adică în ceea ce reușești să faci din ce ți-ai propus, pentru că asta e cel mai important, până la urmă. Dar cum ar fi să îți propui să nu faci nimic? Să te plimbi toată ziua prin sat/oraș, să asculți, să privești, ba chiar să începi să și vezi, la un moment dat? 

Ai vreun ritual sau o rigoare pe care ți-o impui atunci când lucrezi la un manuscris?

Să fiu întotdeauna sincer cu mine însumi. 
Să încep să scriu doar atunci când simt că aș avea într-adevăr ceva de spus/povestit. 
Să mă opresc la timp, înainte ca totul să devină balast. 
Să nu vorbesc despre asta.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care le urmărești atunci când dezvolți acțiunea, personajele sau detaliile unui text?

Dar, de la o poveste la alta mecanismele și strategiile sunt altele. De obicei plec la drum cu povestea deja spusă cumva în cap, după (uneori) ani buni de rumegare, de observații etc. De exemplu, fraza de început a romanului Copia Carbon a fost scrisă în 21 august 2016, îmi amintesc exact contextul și starea, am notat-o imediat în telefon știind că așa va începe, când îi va veni rândul, următoarea mea carte. A stat acolo până prin vara anului 2018 când am scris primul capitol dintr-un foc, pentru că deja știam unde și cum vreau să ajung cu povestea. Obișnuiesc să iau tot timpul notițe pe telefon pe care le salvez în nori și pe care le pot revizita oricând, de oriunde. Cu personajele mele am întotdeauna o relație ciudată pentru că de cele mai multe ori mă trezesc cu ele vorbindu-mi în cap și nu am încotro, trebuie să le ascult. Iar când personajele își doresc cu adevărat ceva, povestea se scrie singură, cam ca în viață. 

Ai vreun plan B în cazul în care nu vei putea să scrii, oricât entuziasm ai avea la plecare?

Pentru mine entuziasmul a fost întotdeauna suspect și mă bucur că am ajuns la vârsta la care s-a mai estompat și locul i-a fost luat de alte sentimente, mult mai practice. Nu plec la drum cu entuziasm, plec la drum mai degrabă asumat și precaut, pentru că între timp mi-am însușit câteva lecții/experiențe. Plec la drum cu un text care trebuie să respire într-un anumit fel și pe care trebuie să-l scot la suprafață. Planul A este de a-l supune unor teste de rezistență. Planul B e de a îmbunătăți planul A. Însă nu vreau să anticipez nimic.

Cum ar arăta o rezidență și spațiul ideal pentru aceasta, dacă tu ai dispune de un buget generos și de o echipă minunată pe care să o coordonezi? 

În călătoriile lui, Gulliver a ajuns odată în orașul Lagado, unde s-a întîlnit cu un profesor care i-a prezentat o mașină capabilă să genereze literatură, cărți tehnice sau alte idei interesante. Gulliver povestește cum, cu ajutorul acestei mașini, “even the most ignorant person, at a reasonable charge, and with a little bodily labour, might write books in philosophy, poetry, politics, laws, mathematics, and theology, without the least assistance from genius or study.”

Pornind de aici, iată un hotel în vârful unui munte. Trezirea se dă la ora 03:45 dimineața. Rezidenții sunt obligați prin contract să înceapă munca la ora 04:00 fix pentru că, se știe, acesta este momentul cel mai prielnic pentru scris al unei zile, când inspirația și productivitatea sunt pe un trend pozitiv. Rezidentul va primi doar o cafea. Scriitorul-rezident va lucra în calupuri de câte o oră, cu pauze de 10 minute, până la răsăritul soarelui. Răsăritul soarelui va fi decis de managerul rezidenței. La amiază (moment al zilei decis tot de managerul rezidenței, în urma unei analize a productivității), rezidenții vor avea dreptul de a se conecta la internet, pentru a consulta experimentul Google Once Upon A Lifetime, o IA cu ajutorul căreia un scriitor poate explora și analiza posibilitățile destinale ale unui personaj pe care l-a creat. Cei care vor alege totuși să facă asta, vor fi penalizați pentru tentativă de fraudă și lipsă de imaginație și li se va prelungi șederea în rezidență până când…

Interviul realizat de Andra Rotaru în seria dedicată câștigătorilor Burselor și rezidențelor Cărturești.
Sebastian Sifft va merge în rezidență la Conacul Petre P. Carp din Țibănești, începând cu luna iunie.

🔹🔹🔹

Bursele de creație literară Fundația Cărturești, Asociația Maria & Pro Patrimonio au luat naștere din dorința de a promova și încuraja dezvoltarea literaturii române contemporane, începând cu sprijinul acordat autorilor ei. Într-o piață de carte dominată de traduceri, unde pentru majoritatea autorilor, scrisul este al doilea, dacă nu chiar al treilea job, proiectul acestor burse și rezidențe își propune să redea scriitorilor contextul necesar pentru a se dedica scrisului: timp, „o cameră doar a lor” și cât mai puține constrângeri exterioare.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.