Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023, la deschidere | Un jurnal ilustrat, de Ema Cojocaru

Am pornit spre Timișoara împreună cu Péter Demény – el urma să participe, printre altele, la lansarea Dicționarului romanului central- european din secolul XX, iar eu stabilisem un interviu cu Adriana Babeți pentru rubrica Bibliotecă de scriiitor. N-am planificat din timp ce să vedem din programul „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în 2023”, astfel că fiecare zi a avut o mare doză de imprevizibil. Am consemnat (aproape) totul într-un jurnal însoțit de imagini, care sper să vă trezească pofta să vizitați Timișoara anul acesta.

Vineri, 17 februarie

18:00 🟡 Ajungem cu mașina de la București la Timișoara în șapte ore și jumătate, un timp neașteptat de bun. Noua porțiune de autostradă care începe imediat după Boița scurtează mult distanța. Simt că România devine mai accesibilă, cel puțin în extrasezon.

Ne cazăm la Hotel Perla. Suntem foarte aproape de barul Scârț, Loc Lejer, unde e un Muzeu al Consumatorului Comunist, de Cinema Victoria, redeschis recent, de restaurantul sârbesc Yugoslavia, unde în decembrie am mâncat o pljeskavica foarte gustoasă. Relativ aproape e și Teatrul Merlin, cu spectacole de marionete, și barul Mayerhoff Brauerei, cu vibe berlinez, iar dincolo de pod, grădina Porto Arte, chiar pe malul râului Bega. Timișoara are multe localuri cu atmosferă, se simte că sunt făcute pentru oamenii din zonă, nu pentru clienți ocazionali. În București le numeri pe degete sau sunt dosite prin cartiere unde nu mă duc niciodată. (Acum îmi dau seama ce importante sunt proiectele culturale care implică părțile mai puțin umblate ale orașelor, cum a fost Street Delivery în cartiere.)

Suntem frânți de oboseală, așa că nu mai ajungem până la concertele din Piața Unirii. Lipsim și de la deschiderea oficială și, prin urmare, ratăm acel Gataaaaa care – după cum aflăm ulterior – a spart liniștea din sală în timpul concertului „lung și plictisitor”. Facem doar o plimbare până în Piața Victoriei, unde vedem schela uriașă a Pepinierei și gustăm din atmosfera orașului devenit pentru un an capitală culturală a Europei. Străzile și localurile sunt pline – oficialitățile au declarat că la deschidere au participat în jur de 17.000 de oameni.

Sâmbătă, 18 februarie

11:00 🟡 O vizităm pe Adriana Babeți pentru interviul Bibliotecă de scriiitor. Sunt impresionată de casa veche, labirintică, cu mii de cărți răspândite prin aproape toate încăperile (inclusiv în debara), încerc să mă resemnez că nu pot fotografia peste tot, dar sunt copleșită de zecile de cadre pe care le-aș putea face, dacă aș avea suficient timp, așa că rezolv situația izbucnind în plâns. Adriana Babeți e minunată, mă încurajează, continuăm sesiunea foto și mai rămâne timp pentru a ne arăta documentarele la care a lucrat în ultima perioadă, din seria Timișoara. Harta Secretă: oameni și locuri. Filmările și montajul arată senzațional, Adriana este naratoarea, iar subiectele mă entuziasmează pe loc (clădiri ca niște OZN-uri în apropierea orașului, legenda unei case-unicat, timişoreanul Francesco Illy, inventatorul espressorului modern). Primele episoade au fost deja lansate, următorul va rula la Cinema Victoria pe 6 aprilie (Ochii de sticlă, despre istoria mai puţin cunoscută a artei fotografice şi a filmului de amatori la Timişoara).

15:00 🟡 Pentru că la restaurantul Massimo nu găsim locuri (au niște clătite demențiale cu piure de castane și un flat-white foarte eficient), ne ducem la Whisper, care arată bine, dar nu ne impresionează prin altceva. Urmăresc o postare pe Facebook în care oamenii recomandă restaurante din Timișoara, dar până să-mi notez câteva denumiri, postarea dispare. Aflăm abia mai târziu de Cafeneaua Lloyd, Suppa Bar și Berăria 700, alături de restaurantul Yugoslavia pe care-l descoperisem deja în decembrie.

16:30 🟡 Vizităm expoziția Victor Brauner unde, spre surprinderea noastră, putem intra gratuit. Avem și noroc să nimerim un tur ghidat care face experiența cu adevărat specială. Aflăm despre capacitățile premonitorii ale artistului suprarealist, care a folosit tema ochiului în picturile sale cu multă vreme înainte să-și piardă ochiul stâng, într-o dispută violentă din 1938. (Autoportret cu ochiul scos datează din 1930, an în care Brauner îl cunoaște la Paris pe Brâncuși, care-l inițiază în arta fotografică.) Episodul apare în romanul lui Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte. Mi-au rămas în minte și picto-poemele pe care Brauner le-a creat împreună cu poetul Ilarie Voronca. Expoziția rămâne la Timișoara până în 28 mai 2023.

18:00 🟡 Péter are o lansare la Magyar Ház și îl însoțesc pentru câteva fotografii înainte de eveniment. Cum înțeleg doar vreo 30 de cuvinte în maghiară, în următoarele ore mă plimb de una singură prin oraș. La concertul lui Jay-Jay Johanson n-am prins bilete pentru că eram convinsă că e „la liber” (să fie adevărat zvonul că jumătate din sală a fost goală?), așa că o iau în direcția opusă, spre Piața Traian, unde la ora 19 e trecut în program un spectacol de dans contemporan. Fotografiez orașul noaptea, cu ocazia asta îmi redescopăr o veche pasiune; chiar și pe întuneric, e evident că Sinagoga din Fabric se năruie.

Pe traseu îmi iese în cale Palatul Ștefania cu vitrinele puternic luminate, mai mulți tineri stau afară, fumează și discută. Sălile de la parter găzduiesc o parte din expoziția colectivă Chronic desire – Sete cronică. Oprirea asta neașteptată îmi dă senzația unui oraș viu, în care e de ajuns să te plimbi la întâmplare pentru a da peste ceva interesant. Mă captivează un video împărțit pe trei ecrane în care, la dreapta, o tânără filmată din profil mestecă felii de mezeluri, în timp ce vorbește în stânga despre faptul că prezența termenului „cârnat” într-o limbă indică sărăcie, incultură, valori morale scăzute. Pe ecranul din centru, un cârnat pe roți iese dintr-un tunel care traversează un munte din mortadella și prosciutto.

19:00 🟡 În fața barului unde are loc performance-ul de dans contemporan s-au strâns pe puțin 50 de persoane care n-au reușit să intre. Cineva comentează că ar fi trebuit să se specifice numărul maxim de locuri. Altcineva își imaginase că spectacolul va avea loc afară. Mie mi se pare cumva nejustificată includerea în programul oficial a unui astfel de eveniment, care se adresează unui număr atât de mic de oameni. Mă așteptam fie la reprezentații recurente, fie la spații mai încăpătoare.

Mă retrag în stație, pe o bancă, să ronțăi un baton de Rom (abia acasă aflu că Rom e produs de Kandia, una din fabricile emblematice ale Timișoarei, din care, în 2017, mai rămăseseră doar porțile masive – atunci le-am văzut pentru prima și ultima oară, cu ocazia interviului cu Radu Pavel Gheo). Pauza asta mă ajută să descopăr ce scrie pe afișajul electronic: transportul în comun este gratuit! Ei, iată și o veste bună. 🙂

Iau tramvaiul până în Piața Libertății, unde mă așteaptă o nouă surpriză: un tramvai tras pe linia secundară, plin de texte și ilustrații marca Dan Perjovschi. Nu-mi amintesc să fi citit despre acest proiect, aflu abia mai târziu că e vorba de o expoziție mobilă – tramvaiul va circula tot anul prin oraș, cu călători. Om nou – Om recent – Omenie – Compatriot – Om trăi și Om vedea – Transport în comun scrie pe una din laturi.

Până se termină evenimentul de la Casa Maghiară, mă plimb pe străzile care duc în Piața Unirii. Strada Vasile Alecsandri e luminată feeric, celelalte au o atmosferă întunecat-misterioasă. Mi se face deodată poftă de crispy strips și intru la Baz Grill, unde nu e aproape nimeni, pe când la Why Pizza e ditamai coada; când gust din pui și din cartofii prăjiți, înțeleg de ce – n-au niciun gust. Ca să-mi treacă dezamăgirea, explorez un imobil Art Nouveau de pe Florimund Mercy și mă gândesc că tare-aș mai merge la un tur, orice tur, cu ghidul Dan Codre. În decembrie am rămas impresionată de acest om erudit, plin de pasiune, care ne-a plimbat timp de două ore printr-un ger teribil, pe urmele locurilor emblematice ale Revoluției.

21:00 🟡 Pe fațada Palatului Culturii (adică al Operei) apar niște siluete uriașe care dansează. Rămân paf. Coregrafia scenelor de balet ține cont de liniile clădirii, cei trei balerini se sprijină pe muchii, par captivi într-o bucată de zid. E un spectacol fascinant: Baletul Orașelor, proiectat de artistul media Jonas Denzel, cu balerini de la Teatrul de Stat Baden Karlsruhe.

21:30 🟡 Mergem la Cărturești Operei, unde are loc o petrecere aniversară – librăria împlinește trei ani de la deschidere. E o atmosferă destinsă, DJ K-Lu pune muzică, bem un vin roșu foarte bun, o cunosc pe simpatica coordonatoare a librăriei, pe partea de evenimente și PR, care imediat pomenește de Bibliotecă de scriitor, normal că mă simt măgulită. Lângă casa de marcat observ niște cărți colorate în miniatură – sunt broșe și cercei creați de o artistă locală; nu stau mult pe gânduri și-mi cumpăr o pereche de cercei. 🙂

Robert Șerban e deja acolo, mai târziu apare și scriitorul Bogdan Munteanu, căruia i-am luat interviu în 2017, dar mereu mă minunez de cât de înalt este. Robert Șerban, căruia-i trimisesem deja o invitație la interviu, îmi explică încă o dată de ce nu ne putem întâlni: nu mai poate ajunge la rafturi din cauza teancurilor de cărți care au tot crescut în jurul bibliotecii.

Duminică, 19 februarie

10:20 🟡 Plecăm pe jos spre librăria La Două Bufnițe, unde Adriana Babeți moderează evenimentul 256 de romane pentru Europa Centrală. Se simte primăvara în aer, străzile sunt largi și liniștite, traversăm podul peste Bega și mă îndrăgostesc și mai tare de orașul ăsta. Asta nu înseamnă că nu-i observ hibele: peste drum de Catedrala Metropolitană, trag cu ochiul prin gardul care împrejmuiește un spațiu larg, aparent abandonat: este o grădină de vară, cu sute de scaune de plastic decolorate de soare, unele răsturnate de vânt. Arată dezolant, dar poate că există planuri de restaurare a grădinii.

În librăria arhiplină, Adriana Babeți inițiază o discuție relaxată despre mâncărurile din literatură: în ce roman sârbesc se mănâncă zacuscă (Borko Ilin amintește de cărțile lui), care e meniul de prânz în Marşul lui Radetzky(supă, carne fiartă de vită & legume fierte, iar la desert gomboți cu vișine, răspunde Gabriel Kohn), unde apare zsíros kenyér în literatura maghiară (în Apocalipsa memoriilor a lui Nádas, spune Péter), ce preferințe culinare au personajele din UIise (organe, în special rinichi, răspunde Mircea Mihăieș, și mult alcool) sau cum e gastronomia în romanele poloneze care, aflăm de la Kazimierz Jurczak, sunt cele mai numeroase în Dicționar. Vasile Popovici vorbește foarte fain despre cărțile lui Sorin Titel, mă convinge să le citesc cât mai curând.

Se glumește și se râde mult, e o plăcere să fiu prezentă la discuție. Toți invitații sunt de acord că lucrarea asta migăloasă, care a avut nevoie de 30 de ani ca să ajungă în mâinile cititorilor, nu putea să apară în altă parte decât la Timișoara, la confluența atâtor culturi. Se spune că niciunde în Europa nu există atât de multe minorități – sârbi, maghiari, germani, bulgari, croați, romi, evrei. E o trăsătură definitorie a orașului și ulterior îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să fie mai bine reprezentată la deschiderea Capitalei Culturale. Până una-alta, la eveniment se glumește inclusiv pe seama oltenilor, iar la final gustăm pâine cu zacuscă și pită cu untură.

13:00 🟡 Plouă mărunt și ne îndreptăm spre Piața Victoriei, unde ne întâlnim cu o profesoară de limba maghiară, prietenă cu Péter. Verocs ne propune să bem o cafea la Lloyd, local pe care îl ocolisem până atunci, convinși că e scump și scorțos; descoperim cu ocazia asta un restaurant cu aer de început de secol 20 și prețuri accesibile.

Verocs e dezamăgită de deschidere și vreau să înțeleg de ce. Ne spune că nu a regăsit mai nimic din ce înseamnă pentru ea Timișoara, că sunt multe greșeli de exprimare, iar site-ul oficial nu are o variantă în limba maghiară – a existat pentru o perioadă scurtă, după care a dispărut. Apoi, bucuria ei că în oraș a apărut un nou spațiu de evenimente s-a transformat în decepție când și-a dat seama că Palatul Culturii e doar un alt nume atribuit Operei. Nici clădirile vechi n-au beneficiat de restaurare, cum s-a întâmplat la Sibiu în 2007 sau, mult mai aproape, la Oradea. Iar proiectul propus de comunitatea maghiară – o expoziție la Magyar Ház despre arhitectul-șef al Timișoarei, László Székely – a fost respins. Pe un ton mai optimist, Verocs ne povestește despre atmosfera dinainte de pandemie, când stăteau până noaptea târziu la terase sau la ștrand.

14:30 🟡 Coada la Pepinieră – 1306 plante pentru Timișoara este mai mică, așa că explorăm instalația înaltă cam cât un bloc cu cinci etaje. Dăm roată fiecărei platforme pentru o perspectivă inedită asupra clădirilor din Piața Victoriei. Am senzația că ghivecele mai mult stau în cale, oamenii sunt interesați în primul rând să fotografieze Opera, Hotelul Timișoara, Palatul Lloyd, Palatul Weiss (Materna), Catedrala Mitropolitană. Însă fără această grădină suspendată, schelele ar fi golașe și înspăimântătoare. La ultimul nivel mă simt ca legănată de valuri, e un balans care mă amețește și nu rezist mai mult de cinci minute.

16:00 🟡 Pe șina secundară din stația Libertății, în locul tramvaiului decorat de Perjovschi se află un altul, cu un aer vintage: face un tur pe șine al orașului, iar vatmanița ne anunță că pleacă chiar atunci. Planurile noastre se schimbă pe loc – urma să vizităm expoziția Paul Neagu – și urcăm în tramvai. E aproape gol, oare nimeni nu știe de turul ăsta? Nici eu nu-mi aminteam să fi citit despre el în programul oficial.* Sunt fericită ca un copil, de parcă tramvaiul a apărut special pentru mine dintr-o dimensiune paralelă. Traseul durează 45 de minute, un ghid audio oferă informații despre clădirile pe lângă care trecem. Péter e foarte obosit și adoarme cu capul de măsuță imediat după ce vocea feminină ne vorbește despre fabrica Guban și crema de pantofi inventată la 1937, care dubla sau tripla viața încălțărilor de piele; Harry Truman, Sophia Loren și Tudor Arghezi au purtat pantofi produși în fabrica lui Blaziu Guban.

Când trecem pe lângă Palatul Neptun, vocea anunță că acea clădire impozantă adăpostea la 1914 un ansamblu de băi publice și un bazin de înot. Imaginația mea o ia razna – wow, o piscină interioară de epocă? 😍 – și caut mai multe informații. Mă dezumflu când aflu că, după o renovare în perioada comunistă care i-a răpit oricum farmecul, bazinul a fost astupat în 2003, iar pe locul lui a fost amenajată o sală de fitness. Cât despre băile publice de la demisol, încăperile au fost transformate în boxe de depozitare pentru locatarii Blocului Neptun.

*Așa se-ntâmplă dacă nu mă documentez din timp. E vorba de TramTur, Tramvaiul turistic, care în fiecare duminică, între 12:00-18:00, pleacă din oră în oră din stația Libertății pe traseul liniei 6. Costul unei călătorii este de 15 lei pentru adulți – noi n-am plătit nimic, probabil că a fost gratuit pe perioada deschiderii.

16:45 🟡 Tramvaiul ne lasă tot în stația Libertății. Mai avem doar 45 de minute înainte de evenimentul cu Sloterdijk, dar ne îndreptăm totuși spre Muzeul de Artă. Avem noroc și intrăm imediat la expoziția Paul Neagu, în timp ce la Brauner e o coadă imensă care se prelinge pe scări. Sper să răsară și aici, din pământ, din piatră seacă, un ghid simpatic ca cel din ziua anterioară, dar miracolul nu se produce; cred că niște ghiduri audio, pe care vizitatorii le pot accesa pe telefon cu un cod QR și le pot asculta la căști, ar fi niște miracole mai la îndemână. Nu prea mai e timp de citit informația de pe panouri și mă cert că nu m-am documentat înainte despre artistul pe care toată lumea îl laudă cu un aer de connoisseurs. În ignoranța mea, mă uit totuși cu plăcere la siluetele și la membrele umane împărțite riguros în casete, mă fură performance-ul video cu omul reconstituit din gofre comestibile, mă mănâncă degetele să ating lucrările tactile (oare nu tocmai ăsta e rostul lor?), iar când văd sculpturile geometrice fac deodată legătura cu monumentul Martirilor Revoluţiei din fața Catedralei, de care ne vorbise Dan Codre – aha, Crucificarea e tot a lui Paul Neagu. Mai aveți timp să vedeți expoziția până pe 15 aprilie 2023.

18:00 🟡 La Universitatea de Vest, unde ajungem tot pe jos – Timișoara chiar îți face poftă de mișcare –, îi așteptăm vreo 20 de minute pe filozoful german Peter Slotterdijk și pe regizorul Andrei Ujică. Între timp, Robert Șerban ne distrează cu glume despre olteni (De ce stau oltenii în primul rând la cinema? Ca să se uite pe sub fustele actrițelor și să dea mâna cu actorii la final). În sală își face apariția și poetul Marcel Tolcea, care-l salută pe Péter și găsește imediat o frază inteligentă încheiată cu și hunii, și halții. Domnul Tolcea are un talent fantastic pentru stand-up comedy.

Râsul ne prinde bine, compensează lipsa de umor care marchează discuția dintre Peter Sloterdijk și Andrei Ujică. Tema de plecare e oferită de cea mai recentă carte a filozofului german, Cine n-a gândit încă griul. O teorie a culorilor. Am senzația permanentă că-mi scapă ceva, probabil e nevoie de un anumit tip de gândire pentru a te conecta la limbajul celor doi. Din păcate pentru mine, n-am rămas cu mare lucru din dialogul lor pe marginea apariției fotografiei și a filmului.

20:00 🟡 Observ că expoziția Arhiva Adrian Newell – Fragmente de istorie queer e deschisă până la nouă, așa că ne îndreptăm spre Casa Tineretului. Găsim extrase din presa anilor ‘90, un interviu cu părintele Galeriu despre homosexualitate, primul număr din Gay45 (primul ziar gay din România, inițiat de Adi Newell Păun), cópii după scrisori și alte mărturii ale persoanelor LGBTQ+ dinainte de 2001, când relațiile homosexuale în spațiul public erau încă incriminate de Articolul 200 din Codul Penal. Un documentar rulează pe o plasmă, Adi Newell e printre cei care vorbesc deschis despre viața lor și experiențele sexuale.

Ne întoarcem la hotel pe jos și încercăm să punem cap la cap ce-am experimentat vreme de un weekend la Timișoara, care va fi gazda multor evenimente culturale de-acum până la finalul anului. Cei care locuiesc în zonă se pot considera niște oameni norocoși, zic eu, în ciuda nemulțumirilor care au apărut în preajma deschiderii.

Din postura de turist, pot spune că am fost satisfăcută: am avut de ales între evenimente numeroase și variate, transportul public a fost gratuit, la fel și intrarea la Muzeul de Artă; mai degrabă a intervenit frustrarea că nu am putut participa la tot ce m-a interesat (de pildă, la Experimentarium de la Universitatea Politehnica sau la celelalte expoziții de artă contemporană). Bineînțeles că vreau să revin anul ăsta la Timișoara și nu doar o dată. La sfârșitul lunii aprilie vine Orhan Pamuk, apoi e invitată și Olga Tokarczuk; iar la o plimbare cu vaporașul pe Canalul Bega visez încă de anul trecut. 🙂

💛💛💛

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.