City Blues. Cântecul ăsta o să fie – trebuie să fie ! – ca viața tuturor oamenilor din orașul ăsta împuțit.
El o să curgă ca o copilărie, apoi va înnebuni deodată – adolescența durează câteva clipe! -, apoi trec alte câteva clipe, și se va sfârși și tinerețea, totul se va prăbuși în melancolie, melancolia va fi inutilă și sfâșietoare, iar la sfârșit va coborî moartea, nu se poate altfel.
City Blues. O să iau tramvaiele de pe șinele lor, o să iau durerile bețivilor, o să iau strigătele țiganilor – fiareeeee veeeeechi luăăăăm! -, o să iau rondurile care temperează marile intersecții, o să iau praful și lenea, o să iau amintirile și visele zdrobite ale muncitorilor, o să iau salariile casierelor, o să iau ziarele și o să iau tatuajele domnișoarelor rebele, și o să le ascult muzica intimă.
Îmi aprind o țigară. Prea mult gudron. E cancer. Bineînțeles că e cancer. O fumez și o rază puternică evadează din soare și mă lovește cu furie, mă lovește ca și cum ar vrea să îmi despice craniul și să mă ucidă.
City Blues.