Când Cosmin Leucuța mi-a spus că pregătește o carte de proză scurtă, m-am mirat puțin, recunosc. Nu de alta, dar știam, din discuțiile noastre și din ceea ce publicase el până atunci, că e genul de scriitor căruia îi place să se-ntindă cu o poveste pe sute de pagini. Ei, așa mirat și curios cum eram, m-am apucat să citesc. Câteva impresii, la cald:
Situațiile ridicole sunt favoritele lui Leucuța. Am râs – întâmplările caraghioase ale unora sunt o bucurie pentru ceilalți, ce mai. Un alt punct forte: dialogurile. Sunt șmechere, omul știe ce face, ai impresia că e fan Larry David. N-o s-o lungesc – de situații absurde și dialoguri bune avem parte în multe cărți. Aș spune, mai degrabă, că există în Numele altora o chestie aparte pe care, iată, nu-mi aduc aminte s-o fi simțit în scrierile anterioare ale lui Cosmin Leucuța. Cele mai multe dintre personajele din carte (de la oameni obișnuiți la Dumnezeu) se vor (sau se cred) când dure, când abile, când descurcărețe, când atotștiutoare, când super-spontane. Uneori, atitudinea lor nu se schimbă mai deloc până la finalul povestirilor. E OK și-așa. Daaar, când blândețea (a personajelor / a autorului) apare în peisaj ca o ceață sau, dacă vreți, ca norul de pe copertă, povestirile devin sclipitoare.
Da, blândețea.
Cea care stă în calea reușitelor noastre.
Care (ne) încurcă și (ne) trădează.
Și care, drept să spun, (mă) emoționează.
Bogdan Munteanu