O mărturie lucidă și nepărtinitoare despre deceniile în care filozofia a fost, în România comunistă, o adevărată ancilla ideologiae: o insulă scufundată, pentru totdeauna parcă, sub avalanșa limbii de lemn a anilor ҆50. Și totodată o autobiografie profesională care atestă că supraviețuirea schimbului liber de idei a fost totuși posibilă atunci, ca printr-un miracol.
„Nu mi-am putut închipui, nici la încheierea studiilor şi nici mai târziu, că o să am o carieră filozofică, şi încă una atât de îndelungată, presărată cu atât de multe episoade. Când mă gândesc azi că am avut norocul să-mi pot continua atâta timp căutările, să parcurg un drum atât de lung, sentimentul dominant este unul de satisfacţie şi bucurie. Căci ceea ce mi s-a năzărit în acei ani în care mi s-a trezit interesul pentru filozofie nu a fost, până la urmă, o fantezie irealizabilă, o himeră.“ (Mircea FLONTA)