mihnea

Mihnea Bâlici | Proza românească din 2022

Cine e păcălit de literatura română?

La un Revelion de acum (deja) doi ani, în mijlocul unei discuții despre literatură, o prietenă m-a întrebat dacă nu am senzația că sunt păcălit când citesc proză românească. Da, păcălit. Pe moment nu mi-am dat seama la ce se referă: păcălit de cine, în ce sens? Câțiva oameni de la masă au râs, făcându-mă să îmi dau seama că erau, într-o anumită măsură, de acord cu ea. Nu mai știu ce am răspuns, probabil că m-am eschivat, dar cuvântul mi-a rămas în minte: păcălit.

Adevărul este că o parte însemnată din generația mea citește, în cea mai mare măsură, proză străină. Când nu există traduceri, o face direct în engleză sau în altă limbă de circulație. Senzația amicei mele – și a multor altor oameni, sunt sigur – este că literatura din afară nu doar că a ars deja etapele prin care trece cea de la noi, dar este și mult mai diversă și interesantă decât orice am putea produce noi pe meleagurile noastre. Într-adevăr, se citește ocazional și cu plăcere proză românească, dar niciodată cu același entuziasm cu care este prizată literatura străină. Și nu mă refer la marii clasici ai literaturii, ci la ce oferă piața internațională din prezent, cu care abia dacă poți ține pasul, darămite să o urmărești în tandem cu cea din țară. La un moment dat, timpul te obligă să faci o alegere, iar alegerea tinde să se îndrepte către oferta mai promițătoare.

Oare proza română ne păcălește că merită timpul nostru prețios?
N-aș fi atât de dramatic, dar problema e reală. De fapt, este o discuție pe care o tot purtăm de ani de zile. Pe de o parte, există o înapoiere pe care încercăm să o acoperim: adevărul este că noi, față de alte țări, n-am prea avut autori de tip world superstars. Pe de altă parte, este și o criză a lecturii cu care ne luptăm în România: nu doar că nu se prea citește proză românească, ci nu se prea citește. De ce reiau șarada aici? Pentru că mi se pare important să vedem cum fiecare an încearcă să rezolve aceste probleme: probleme pe care ne prefacem că le putem rezolva doar scriind „bine”. Jocul în care au intrat prozatorii din România este cât se poate de dificil. Ca să folosesc o metaforă din răsdiscutatul Teambuilding, competiția nu e doar cu restul colegilor din departament, ci și cu celelalte firme. Din punct de vedere al impactului internațional, filmul românesc o duce considerabil mai bine.

Astfel, din acest punct de vedere, 2022 (anul crizei și războiului) a fost un an ca oricare altul: OK, dar nu spectaculos. Nu trebuie să ne descurajăm, dar nici să ne îmbătăm cu apă rece. De fapt, a fost un an puțin mai bun ca alții: Solenoidul lui Mircea Cărtărescu a avut parte de un succes remarcabil atât în Statele Unite ale Americii (unde a fost pus pe locul 5 în topul celor mai bune cărți din 2022 realizat de The New Yorker), cât și în America Latină, dat fiind că a primit premiul FIL pentru Literaturi Romanice la Guadalajara, în Mexic.

Cărtărescu rămâne, fără îndoială, cel mai important autor român în viață: nu doar pentru că este talentat (în caz că se îndoia cineva), ci și pentru că a reușit să creeze o conexiune între literatura noastră și cea internațională. Probabil că publicul internațional l-a citit în același registru ca și pe maeștrii realismului magic (Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa ș.a.), fascinați de exotismul oniric cu blocuri comuniste. Dar nu vreau nici să fiu optimist peste măsură: Cărtărescu este un caz singular, iar noi nu trăim într-o lume predictibilă și cu șanse egale. Nu ne putem aștepta să ne trezim peste noapte în topurile internaționale. Avem nevoie de lobby.

Vârfurile prozei

Cu toate acestea, cred în posibilitatea literaturii române de a spune lucruri importante: chiar și într-un context atât de nefinanțat cum e cel românesc, chiar și ignorată de băieții populari ai literaturii globale. Am ales „vârfurile” prozei din 2022 având în minte acest criteriu: posibilitatea lor (chiar și nerealizată) de a pătrunde într-un circuit internațional. Am rămas, în cele din urmă, cu patru titluri. Aș zice că 2022 a fost anul „tomurilor lungi”, pentru că e vorba de patru romane care depășesc 500 de pagini fiecare. E interesant, având în vedere că nu am prea avut romane maximaliste în literatura română contemporană. Și, dincolo de lungimea lor, observ o îndepărtare stilistică de modelul realist al cărților de proză din ultimii ani (vezi Adrian Schiop, Bogdan Coșa, Lavinia Braniște, Mihai Duțescu, Elena Vlădăreanu, Tudor Ganea etc.).

1. Bogdan-Alexandru Stănescu, Abraxas, Polirom, 2022.

S-o iau cronologic. Prima dintre proze este Abraxas (Polirom, 2022), de Bogdan-Alexandru Stănescu. Deși nu se îndepărtează foarte mult de modelul cărtărescian de big novel, consider că există un element distinctiv al prozei autorului douămiist: peisajul bucureștean al anilor ’90 și 2000. Atmosfera haotică și mizerabilă a Capitalei dirijează, din culisele unei adolescențe turbulente, viața de adult a personajului Mihai Lucescu. Acesta ratează pe toate planurile, până în punctul în care singura Salvare rămâne Scrisul: ambele cu S mare, deoarece un fetiș dublu – al durerii și al literaturii – umbrește fiecare cotlon al minții protagonistului.

2. Sașa Zare, Dezrădăcinare, frACTalia, 2022.

Al doilea roman care s-a remarcat în 2022 este Dezrădăcinare (FrACTalia, 2022), debutul Sașei Zare. Este o carte emoționantă: o adevărată bornă în literatura queer și feministă din România. Cel mai interesant mi se pare faptul că volumul autoarei din Basarabia este un amalgam de registre și metode diferite – jurnal și ficțiune, teorie și practică, confesiune și critică, text și metatext –, dar care, adunate laolaltă, creează o punte între comunități marginale. Dezrădăcinare schimbă regulile literarului, intersectându-l cu politicul și, totodată, cu terapeuticul. Este vorba, de fapt, despre o sincronizare: în spațiul internațional, identitatea începe să ia locul prestigiului.

3. Florin Chirculescu, Solomonarul, Nemira, 2022.

Al treilea „vârf” al anului este, cu siguranță, Solomonarul. Romanul unei revoluții fără început și sfârșit (Nemira, 2022), al lui Florin Chirculescu, pe care unii dintre voi îl știți deja sub pseudonimul Sebastian A. Corn, cunoscutul autor de proză SF din România. Solomonarul – al doilea roman scris sub numele său real – ia toate elementele ce i-au definit proza fantastică, dar le aplică asupra unui subiect cât se poate de neașteptat: viața lui Mihai Eminescu. Este un roman imens, care denotă o imaginație debordantă, dar și o disciplină riguroasă. Este, totodată, o meditație despre criză, politică și stat, despre cum se nasc Revoluțiile din haos și cum dispar în aceeași matcă.

4. Mircea Cărtărescu, Theodoros, Humanitas, 2022.

Evident, o astfel de listă n-ar fi fost completă fără să adaug cea mai nouă creație a lui Mircea Cărtărescu, Theodoros (Humanitas, 2022). La o primă privire, este un roman surprinzător, care pare că modifică traiectoria prozei lui Cărtărescu din ultimii ani. De data asta, povestea nu mai are în prim-plan o instanță autobiografică, ci un personaj cu totul fictiv: un rege despotic din Etiopia, originar din Valahia. Pornind de la acest „balcanism de export”, aș zice că Tudor Theodoros Tewodros I este, de fapt, un avatar ceva mai exotic al veșnicului personaj cărtărescian. Exersând pe marginea „romanului cu dictatori” sud-american, obsesia puterii devine aici obsesia literaturii.

Alte mențiuni

Aceste vârfuri sunt cele care au rămas cu mine din 2022, însă peisajul literar a fost mult mai vast.

Evident, cea mai mare „producție” de proză a venit – ca în fiecare an – din partea editurii Polirom, care setează mainstreamul în România la acest moment. Sunt câteva titluri bune pe care le rețin. Majoritatea cărților sunt construite după modelul consacrat al realismului românesc, dar care pun în lumină anumite aspecte sociale sau istorice foarte importante.

Autoarea basarabeană Liliana Calancea a scris despre lagărul din Treblinka în Sunt oare un călău?, un roman tulburător ce problematizează modul în care trebuie să privim astăzi moștenirea trecutului fascist din Europa de Est.
Gabriela Adameșteanu publică – în propria-i serie de autor, fiind vorba despre una dintre figurile centrale ale literaturii noastre postbelice – Voci la distanță, primul roman al scriitoarei de după încheierea celebrei trilogii despre migrație a Letiției Branea.

Tot în siajul discuției despre migrație vine și Frunza lui Mihai Buzea, o proză cu rădăcini în contextul pandemic, dar care subîntinde organic ultima jumătate de secol din România. Mihai Radu revine cu un proiect mai lejer – dar nu superficial – în Repetiție pentru o lume mai bună, unde autorul pune sub lupă procesul confuz al maturizării prin drama de familie a trei generații. Dan Lungu publică Șoferul din Oz, o narațiune ironică și postmodernă despre lumea interlopă din România anilor ’90, expusă prin prisma unui șofer care, ocazional, este și bodyguard sau paznic.

Tot paznic este și protagonistul romanului Vremea tatălui, de Petre Barbu, unde nuanțele ironice din romanul lui Lungu sunt înlocuite, în schimb, de un realism sumbru. Exerciții în proză ceva mai frivole – dar totuși entertaining – vin de la Horia Corcheș în O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă și de la Dan Coman în povestirile din Ce preferi?.

Cu toate acestea, realismul nu este singurul registru din câmpul Polirom: narațiuni fantastico-onirice întâlnim, de pildă, atât în Simfonia mută, de Nichita Danilov, cât și în Ventrilocul, ultima parte a tetralogiei Noctambulii a lui Corin Braga.

Acum că am tăiat de pe listă Poliromul, editurile care rămân sunt destul de polarizate. Pe de o parte avem, evident, editura Humanitas. N-am ce comenta, au fost titluri bune și la fosta Editură Politică. De exemplu – că tot e anul ficțiunilor despre autori canonici –, Adrian Jicu publică Iorgu, un roman ce ne prezintă o altă față a poetului George Bacovia. Cosmin Leucuța revine cu o narațiune postapocaliptică în Cerul ca oțelul, iar Augustin Cupșa a publicat colecția de proze scurte Străinătate. Un debut destul de promițător îl reprezintă romanul Instabil al Ruxandrei Burcescu, o proză scoasă de pe băncile cursurilor de creative writing, dar cu o alură interesantă de roman polițist, ce scoate din traistă, pe parcurs, detaliile unui traume de familie.

Pe de altă parte, există unele edituri care promit să creeze un val nou în producția de carte românească. Am să menționez editura Nemira și colecția N’autor, printre titlurile căreia găsim Micile plăceri ale morții, un roman bun scris de autorul bănățean Goran Mrakić, pe care am avut norocul să îl aud citind la festivalul Discuția secretă. De asemenea, l-aș menționa și pe Bogdan Munteanu cu Stai jos sau cazi, pe care nu l-am gustat neapărat, dar a cărui tematică mi se pare importantă. De la Trei – care, în ultimii ani, ne-a dat romanele foarte bune ale unor Coșa sau Duțescu – păstrez anul acesta doar debutul lui Remus Boldea, A râs și tata, unde universul precar al anilor ’90 și 2000 este oglindit cu îndemânare într-o serie de proze scurte de efect.


De la Paralela 45 rețin colecția nou-nouță de literatură pentru adolescenți „Prima dragoste”, o colecția ce îi strânge laolaltă pe Diana Geacăr (El era frumos, eu eram iritată), Alina Pietrăreanu (Să trăiești cu o presiune constantă), Cristina Ispas (Eva și ceilalți), Andrei Crăciun (Bilili), Andrei Dósa (Ceaikovski la walkman) și Ștefan Manasia (Platanii din Samothraki).

N-aș vrea să închei această prezentare fără să menționez încă două edituri de stânga din undergroundul românesc. Pe una dintre ele am mai trecut-o și la „vârfuri” cu Dezrădăcinare: este vorba despre FrACTalia, un proiect editorial extrem de important, în jurul căruia consider că s-a coagulat o grupare de avangardă în teoria și literatura de ultimă oră.
Teorie și literatură face și Maia Șerbănescu în proza-hibrid OikosLogia. Știința casei socialiste și a ființelor posibile, pe care abia aștept să o citesc la începutul acestui an. De asemenea, demnă de menționat mi se pare și editura Dezarticulat. La editura grupului de meme a apărut Șpec, de Mihnea Mihalache-Fiastru, un reportaj eseistic despre și din interiorul presei senzaționaliste a anilor 2000.

Pe final, menționez și două reeditări importante. În 2022, a reapărut la Polirom Letopizdeț, de Alexandru Vakulovski, un must read al douămiismului românesc. De asemenea, tot în 2022, a apărut la Editura Arthur o reeditare a romanului-cult scris de cineastul Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic (2005).

Așadar, trăgând linie, rămâne întrebarea: cine se simte păcălit de literatura română? Volumul de cărți bune publicat în 2022 pare să eclipseze ideea pesimistă cu care am pornit. În același timp, mi se pare important să ridicăm ștacheta și așteptările. Și nu, nu mă refer la valoare literară: politicile de export cultural ale statului român sunt jalnice. În timp ce rampa ICRistă stă într-un colț, acoperită cu pânze de păianjen (Cărtărescu e o excepție fericită), majoritatea literaturii contemporane și vii din România a rămas, aproape deliberat, în umbră instituțională. Prin urmare, cred că e important să știm unde ne aflăm când scriem. Măcar cât să nu ne păcălim singuri.

🔹🔹🔹

Mihnea Bâlici (n. 1998) este din comuna Piatra Șoimului, Neamț. În prezent, este student la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Este redactor al revistei Echinox, organizator al clubului de lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, co-organizator al atelierului de poezie din cadrul festivalului Super și co-fondator al platformei culturale Mafia Sonetelor. Scrie cronică literară și poezie. A debutat cu volumul Cazzo (OMG Publishing, 2022).

Fotografie din arhiva personală.


There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.