Titlul Ameninţarea clasicilor poate fi înţeles într-un dublu regim de contradictorialitate. Într-o primă relaţie, înţelegem termenul „ameninţare” prin presiunile exercitate de textele (opiniile) unor scriitori importanţi asupra unor contemporani, factori de decizie în societăţile respective. Vor exista măsuri de retorsiune, deoarece foarte mulţi autori vor fi anchetaţi, vor fi trimişi în faţa instanţelor de judecată, iar unii dintre ei vor petrece zile multe după gratii. Doar pentru că au scris!
Într-o a doua relaţie de confruntare, „ameninţarea” poate fi înţeleasă ca forţa ce străbate peste ani, desfiinţând apucături şi moravuri ale societăţii de astăzi, identificate ca tare ale unei lumi ce se aşează prea puţin pe principii, pe legalitate şi respect.
Efectul invers, chiar cu unele note perverse, este cel de a-i ignora pe clasici, declarându-i revoluţi, de a-i închide în canoane ori de a lua din opera lor, spre exemplu, doar partea literară, convenabilă, proza „proză” şi de a lăsa deoparte proza jurnalistică. Iar când analizăm textele pentru care importanţi scriitori şi jurnalişti au avut de suportat măsuri represive (legale sau abuzive, arbitrare), constatăm că anchetarea, judecarea sau condamnarea s-au petrecut pentru atitudinea combativă exprimată preponderent (dar nu exclusiv) în articole, în pagini de jurnalism literar sau generalist.