Vezi mai multeSadhu Arunachala, rezident la Sri Ramanasramam, Tiruvannamalai, este cu certitudine un bun exemplu de devoţiune perfectă faţă de Bhagavan Sri Ramana Maharshi. Numele şi faima lui Bhagavan Sri Ramana l-au purtat din Anglia până în India şi, odată sosit la lăcaşul suprem al lui Bhagavan, nu l-a mai părăsit niciodată.
"Să încerc să descriu acum primele mele impresii ale celor dintâi momente în care m-am aflat în prezența lui Bhagavan, e un demers dificil. Am simțit pacea extraordinară a prezenței sale, bunăvoința, grația lui. Nu am simţit ca şi cum atunci l-aş fi întâlnit pentru prima oară. Era ca şi cum l-aş fi cunoscut dintotdeauna. Nu am avut nici măcar senzaţia reluării unei legături cu o cunoştință veche. El fusese acolo dintotdeauna, deşi eu nu fusesem conştient de asta la momentul respectiv. Acum ştiam.
... el era ca o oglindă ce părea să ne reflecte propriile simțăminte. Dacă erai reticent ori vădeai o veneraţie excesivă, el părea să fie distant şi rezervat, pe de altă parte, dacă răspundeai firesc şi cu naturalețe iubirii atotcuprinzătoare a prezenței sale, atunci el te trata ca pe unul de-ai săi.
Nenumărați oameni l-au identificat pe Bhagavan cu Dakshinamurti, gurul tăcut. Nu a fost atât de taciturn pe cât au afirmat-o unii, însă atunci când le vorbea discipolilor săi în inima lor, o făcea prin tăcere profundă. Oamenii veneau la el frământați de îndoieli și după ce şedeau o vreme în prezenţa lui, plecau fără a fi pus o singură întrebare, cu toate nedumeririle clarificate. El însuşi a afirmat: „Tăcerea este cea mai bună upadesa, care este însă potrivită doar pentru discipolii avansaţi; nu toţi sunt capabili să îşi tragă deplină inspiraţie din ea, de aceea se recurge la cuvinte pentru a explica Adevărul. Adevărul este însă dincolo de cuvinte. Nu poate fi explicat.
Bhagavan a avut, cu siguranţă, un mesaj pentru Occident, unde era mult apreciat. Argumentările pur raţionaliste şi lipsa oricărui sentimentalism în învăţăturile sale constituiau o mare atracţie. Nu ţinea niciodată predici, nici nu decreta ori impunea regulamente, ci se rezuma întotdeauna la îndreptarea căutătorului asupra sa însuşi, subliniind că totul depindea în întregime de el, gurul neputând decât să indice şi să ghideze, nimeni altcineva neputând conferi altcuiva Realizarea Sinelui.
Bhagavan mi-a explicat odată că gândurile ne vin sub formă de impulsuri intermitente ce se succed cu o viteză fulgerătoare şi că niciun gând nu e continuu. Este analog unui ciclu de curent alternativ atât de rapid încât pare continuu, la fel ca lumina electrică emanată de un bec. Dacă doar am putea să ne concentrăm mai degrabă asupra intervalului dintre gânduri decât asupra gândurilor însele şi iată, asta e Realizarea Sinelui.
... presupunând că te-ai debarasat de cea mai mare parte a vasanelor, cum apare de fapt realizarea? Referitor la această întrebare de dobândire a realizării Sinelui, Bhagavan mi-a mărturisit că o persoană care meditează în mod regulat, în fazele incipiente va intra de regulă într-o transă care va dura probabil vreo 30 de minute, iar dacă va continua cu practica corectă a tapas-ului, acest gen de samadhi va deveni mai frecvent. Atât de transportat de ea va fi, încât nu va mai fi în stare să se gândească la nimic altceva decât cum să se retragă în vreun ungher liniştit unde să poată medita nestingherit. Îşi va pierde interesul în orice altceva până ce nu se va fi stabilizat în Sine, când niciun fel de meditaţie nu va mai fi necesară. Atunci v-a fi dobândit sahaja samadhi sau starea sa naturală.
Ideea că totul este în minte şi că mintea este un simplu fenomen pasager a fost încontinuu accentuată de Bhagavan. „Cine este cel din spatele minţii?”, întreba el în repetate rânduri. „Descoperă-l pe acela şi mintea însăşi va dispărea în mod automat.” Pentru a o face trebuie să cauţi fără încetare sursa eului prin investigaţia „Cine sunt eu?” Deşi în realitate învăţătura lui Bhagavan este de o mare claritate, demersul acesta este adesea greşit înţeles. În această căutare nu trebuie să cauţi un Eu absolut, transcendental,
ci egoul însuşi şi punctul din care acesta îşi face apariţia. Descoperă asta şi egoul se va nărui de la sine şi atunci vei şti că nu există nimic altceva decât Sinele. Demersul este
analog parcurgerii albiei unui râu în sens invers, înapoi printre dealuri către izvorul său, iar odată ajuns în punctul din care izvorăşte, firul de apă însuşi încetează să existe.
Izvorul, mintea, egoul sunt una şi aceeași şi nu pot exista una fără alta. Mintea nu poate cunoaşte Sinele, căci cum ar putea ea cunoaşte ceea ce rezidă dincolo de ea însăşi?
Într-o zi, când cineva vorbea de făcut una sau alta, Bhagavan a întrebat: „De ce crezi că tu eşti autorul faptelor tale? În asta constă tot necazul. E complet absurd, la fel cum este evident tuturora că Eul nu face nimic. Numai corpul este acela care acționează, Eul este întotdeauna martorul. Noi ne identificăm până într-atât cu gândurile şi cu acțiunile noastre încât afirmăm fără încetare «Eu am făcut una sau alta», când de fapt «Eu» nu am făcut absolut nimic. Concentrează-te asupra a fi martorul, şi lasă lucrurile să-și urmeze cursul,
ele vor continua oricum, nu le poți împiedica.” Tocmai asta e ideea! Lucrurile vor continua oricum, dar Bhagavan ne-a învățat că deşi nu stă în puterea noastră să le oprim, avem în schimb capacitatea de a le putea observa dintr-un punct de vedere detaşat, ca martor şi nu ca făptuitor. Acesta este scopul vieții, iar sadhana exact în asta constă."