Autobiografia Baltazar rearanjează piesele unui puzzle existenţial şi reconfirmă capacitatea unui om de a fi el însuşi, deşi dintr-o perspectivă oarecum schimbată, dar nu neapărat de boală, ci de însuşi travaliul de a-şi aminti. „De acum încolo, nimeni nu va mai putea să mă laude sau să mă critice pentru nimic din ceea ce am scris înainte de afazie, deoarece omul acela nu mai există.“ Şi povestea se derulează cu simplitate, Baltazar reconstituind cu acurateţe traseul vieţii pe care o trăise până atunci sub un alt nume: Sławomir Mrożek.
Scrisul ca terapie. Sau, mai bine zis, autobiografia ca terapie. Celebrul dramaturg polonez Sławomir Mrożek încearcă să se vindece, prin intermediul scrisului, de afazia de care suferă în urma unui atac cerebral.
O tentativă de autodefinire care se soldează, cu preţul a mii de pagini ce nu vor vedea niciodată lumina tiparului, cu ceea ce pare a fi o nouă identitate, care se cere numită altfel. În vis, această identitate primeşte într-adevăr un nume nou: Baltazar. Aşa se va referi scriitorul la el însuşi de acum înainte. Memoria îi revine treptat, la fel şi capacitatea de a comunica prin cuvinte. Reconsiderarea propriei vieţi, chiar şi printr-o simplă reconstituire cronologică (stilul nu are importanţă aici, relevantă este coerenţa amintirilor), îl ajută să-şi înţeleagă propriul sine şi limbajul ce i-a fost inaccesibil un timp.