„Un «roman» domestic în versuri — iată o formulă foarte puțin frecventată în poezia noastră (deși nume precum Mircea Ivănescu, Iustin Panța ori Caius Dobrescu nu sunt de colo). Radu Andriescu reușește, în Când nu mai e aer, performanța de a scrie poezie acută cu o retorică aparent dintre cele mai antipoetice: urmărind, cu mijloace simili-behavioriste, aventurile banale, dar cu atât mai «eroice» ale unei familii imaginare, autorul creează efecte de insolitare memorabile, stârnind tensiuni emotive între micile gesturi, evenimente, întâmplări. În mod paradoxal, tocmai distanța strategică dintre «vocea» care generează discursul și protagonistele sale delicate (Ana, Mariana și mama lor) devine sursa unor pulsații de ingenuitate, de emoție, de empatie. Cu alura ei narativă și recuzita ei când frust-concretă, când lilială, suav-infantilizată, poezia lui Radu Andriescu este rodul nu doar al unei imaginații precise, ci și al unei enorme sensibilități, care topește anodinul în abstracțiuni inefabile. Scriind despre trei «personaje», poetul își inervează propria morbidețe și o transformă în privire estetizantă. Simptom al unei creative crize existențiale, Când nu mai e aer mi se pare unul dintre cele mai incitante și mai curajoase experimente din poezia ultimilor ani!”
Bogdan Crețu
„Să presupunem că, pe lângă cele două stări ale particulei prezentate în teoria fizicii cuantice, ar putea exista încă una, intermediară. În poemele din Când nu mai e aer, aceste trei stări corespund următoarelor ipostaze ale particulei eu: eul implicat, care este capul familiei, eul condamnat să asiste neputincios la viața unei familii incomplete și eul capabil de experimente, cel care jonglează cu primele două posibilități. Din imposibilitatea de a fi în cea mai firească dintre ipostaze, prima, se naște poezia și cu toții știm că ea e o formă ideală de reflectare în oglinzi paralele.”
Andrei Dósa