[... ] Dupa Alecsandri, care cantase pe taranul pitoresc si patriarhal cand nu cantase pe taranul-decor sau chiar pe taranul-bibelou, veni Cosbuc care canta viata idilica, idealizata a unei taranimi fericite, iar dupa Cosbuc veni d. Goga, care introduse in poezia noastra pe taranul oprimat, asa cum se incercase altadata sa ni-l zugraveasca, in treacat si fara succes, Cezar Bolliac, sau, in timpurile mai noua, cu un succes discutabil, N. Beldiceanu.
Dar d. Goga in deosebire de acesti inaintasi, nu se marginea numai la zugravirea vietii taranesti, intr-un sens sau altul. La dreptul vorbind, nici nu era in intentia lui sa dea scene, idilice sau tragice, din viata taraneasca.
Natura pasionala, subiectiva si revolutionara, d. Goga reda numai atat din aspectele vietii de la tara cat ii era necesar spre a exprima mila pentru desmosteniti, ura pentru asupritori si speranta intr-un viitor de razbunare si de reparatie. [...]
G. Ibraileanu