Romanul Carlton concentreaza umanitatea intr-un bloc, avand, poate, ca modele, romanele care concentraza umanitatea intr-un hotel, in voga in acea epoca, precum Hotel Savoy de Joseph Roth (1924), The Hotel de Elizabeth Bowen (1927), Hotel du Nord de Eugene Dabit (1929), Menschen in Hotel de Vicki Baum (1929), ecranizat de Edmund Goulding in Grand Hotel (1932), cu Greta Garbo in rolul principal.
Romanul lui Cezar Petrescu are ca tema centrala imprevizibilitatea destinului omenesc.
Personajele au o existenta care ignora viitorul, pana cand fatalitatea le-o va curma. Din intregul bloc Carlton, scriitorul Sectioneaza destinele din zece apartamente, pe care le urmareste de-a lungul a trei zile si trei nopti. In prima zi, personajele sunt surprinse in variate ipostaze; in timpul noptii, fiecare viseaza o implinire a sperantelor si aspiratiilor sale; a doua si a treia zi toti se straduiesc sa-si realizeze idealul de viata propriu, dar ultima noapte aduce prabusirea tuturor iluziilor.
Cezar Petrescu porneste de la premisa ca oamenii sunt cu atat mai singuri cu cat traiesc intr-o mai mare aglomerare umana. Semnificativ este motto-ul celei de-a doua parti a romanului: „Nimeni nu cunoaste pe nimeni, si tot atat de putin pe sine.” De altfel, un personaj enigmatic descrie „infernul tragic al singuratatii la care e condamnat individul in marile aglomeratii urbane” unde „se vad, isi fac loc civilizat sa treaca pe culoare, isi zambesc de circumstanta, traiesc in acelasi columbarium cu alveole umane, despartiti numai de-un subtire perete, un subtire planseu, alt numar de apartament etichetat pe usa; dar ignorandu-se reciproc, ca si cum ar fi mai departati unul de altul decat de mumia unui rege egiptian...
Lipsa aceasta de antene, incapacitatea aceasta de comu¬nicare intre unii si altii nu-i leaga oare intr-o identica soarta, osanditi la eterna singuratate in viata si-n moarte? Poate in aceeasi clipa fac aceleasi gesturi; cu prea putin insemnate variante, se zbat in cusca lor la fel fara putinta de evadare; pronunta aceleasi cuvinte ca sa-si geama aceleasi dureri, pasiuni, uri, deznadejdi, aceeasi lehamite de viata si poate, in alta clipa, aceeasi irealizabila nadejde intr-un maine reparator.”
Romanul e construit pe aceste simetrii de destine. In partea a doua, fiecare capitol incepe cu cuvantul care incheie pe precedentul, ca sa sublinieze tocmai identitatea de situatii si destine. Capitolele ultimei parti se incheie cu planurile personajelor pentru ziua de „maine”, dar pentru nici unul nu avea sa mai existe un „maine”.
Romanul Carlton nu e un documentar reportericesc, ci un roman psihologic, de profunda analiza a comportamentului uman in fata destinului imprevizibil.
Teodor Vargolici