Prozatorul s-a născut, pe numele de mirean Dumitru Stănoiu, la 3 aprilie 1893 în comuna Dobrotinet, judeţul Olt şi a murit în Bucureşti la 8 iulie 1956. După multe peregrinări şi ezitări (biografia lui avînd multe puncte comune cu cea a scriitorilor Panait Istrati şi Tudor Arghezi), Damian Stănoiu intră în mînăstire „nu pentru a căuta sfinţi în viaţă sau împins de un surplus de credinţă", ci pentru a pune capăt sărăciei care îl măcina de mai mulţi ani. Pentru scrierile sale anticlericale va fi mai tîrziu caterisit. Ultimii ani din viaţa sa i-a consacrat revederii întregii opere, pentru ediţii definitive, şi redactării amintirilor.
„Damian Stănoiu are o cultură literară superioară din punctul său de vedere, oricărei alte erudiţii artistice şi anume aceea întemeiată pe Biblie, pe Vieţile sfinţilor, pe cărţile bisericeşti în vechea limbă arhaică ce mai dăinuie prin mănăstiri. Şi nu e o cultură de lecturi ci de exerciţiu zilnic, întrucât din scoarţă în scoarţă textele acestor cărţi formează materia dialogului monahal . Talentul de povestitor a întâlnit doar o virtuozitate verbală pe care unii scriitori o capătă pe calea erudiţiei şi a dus la o literatură care în ceea ce are izbutit, pare o prelungire mai zâmbitoare a Mineelor.“ (George Călinescu)