Absolvent şi doctor în istorie, Toma Roman jr. este ziarist specializat în investigarea aspectelor obscure, încărcate nu doar de sens politic, ci şi de carne epică, ale perioadei comuniste. Fără parti-pris şi fără excesivă implicare, - era copil la căderea regimului comunist -, el reconstituie din interviuri un portret al ultimului dictator comunist din România. Aşadar, Ceauşescu „văzut de aproape“ de un nepot de soră, de prieteni apropiaţi ai copiilor lui, de un arhitect-şef, un securist de la paşapoarte, un nomenclaturist din eşalonul întâi etc...
Un om în carne şi oase, uimitor, nu prin cruzime, sau fanatism, sau răceală umană, sau orice altă trăsătură compatibilă cu imaginea îndeobşte acreditată de literatura anticomunistă de după eşecul experimentului totalitar. Nici geniul politic exaltat de nostalgicii unei imaginare glorii româneşti în lume, al cărui portdrapel ar fi fost. Ceea ce surprinde în acest portret este perfecta platitudine a omului, amator de şeptic şi de Zavaidoc, orizontul lui îngust, străfulgerat de viziuni dogmatice, cu temeri, bucurii, tabieturi mic-burgheze. Altfel spus, răul în toată banalitatea lui acreditând, dacă mai era cazul, ideea că mecanismele totalitare nu au nevoie de personalităţi demonice sau providenţiale pentru a lăsa în urmă prăpădul pe care l-au lăsat. Un material nepreţuit pentru o viitoare biografie a personajului, dar şi o sursă de scene şi replici pentru romancierul obsedat de epocă şi de monstruoasele ei excrescenţe.
„Cei cu care am stat de vorbă din anturajul lui Ceauşescu m-au lăsat să înţeleg faptul că acesta avea gusturile unui ins care nu e nici ţăran, nici orăşean, ci un fel de mahalagiu care a prins ceva cheag. Asculta atât muzică populară («d’aia oltenească, rârâită» — Serghei Mizil), cât şi romanţe, care începuseră să-i placă în perioada interbelică probabil. Cu Alexandru Budişteanu a avut o discuţie despre Zavaidoc, care-i plăcea. Îl mai distrau scamatoriile lui Iosefini, care-i aduceau aminte, foarte posibil, de bâlciurile ambulante pe care le văzuse în pre-adolescenţă, în Olt. Nu era un sofisticat nici în ceea ce privea jocurile care îl relaxau. În afară de şah (învăţase în puşcărie) şi şeptic, îi plăcea să joace popice, tot o «distracţie populară». Din când în când mai încingea câte o partidă de volei cu apropiaţii săi, care se lăsau bineînţeles bătuţi. Pasionat de vânătoare, nu respecta regulile «aristocratice» după care se organizează aceasta. Nu căpătase niciodată «rasa» de vânător a lui Ion Gheorghe Maurer, de exemplu. Pur şi simplu săvârşea carnagii, împuşcând tot ce-i ieşea în cale.
Nu era nici un gurmand. Mânca produse de calitate, făcute special pentru el, dar nu avea rafinament culinar. Le plăcea amândurora, după cum susţin Camil Roguski şi Serghei Mizil, bucătăria tradiţională românească. Exact ca o nevastă de arendaş, Elena Ceauşescu inspecta din când în când fermele de la Snagov şi Mogoşoaia care furnizau legume şi zarzavaturi familiei prezidenţiale. Fără să fie beţiv, Ceauşescu îngurgita ocazional vinuri româneşti, şi mai târziu, după ce făcuse diabet, câte un pahar de coniac. Elena, care probabil văzuse în străinătate ce beau «marile doamne», degusta câteodată şampanie franţuzească.“
Toma Roman jr.