Din titlul acestei cărţi-“invitaţie la rezistenţă şi luciditate”, cum o defineşte autorul, mă atrage mult pronumele “ne”. Strecurat în titlu, acesta schimbă perspectiva asupra istoriei, care, dintr-o dată, nu mai este desfăşurarea liniară de mumii ţepene şi inexpresive, încorsetate între parantezele unor ani de domnie, aşa cum ne apare din manualele şcolare. Nu o ştiinţă de laborator, izolată şi obscură în articulaţiile ei, Istoria despre care se vorbeşte în carte este una căreia eu, cititorul, îi aparţin, care mă priveşte în mod direct şi mă responsabilizează.
Cine ne scrie istoria?… mai întâi, cine este cel care se întreabă? Mircea Platon - poet, eseist şi traducător, în prezent doctorand în Istorie la Ohio State University at Columbus, autorul unui fortifiant “îndreptar de fundamentalism literar”, numit Ortodoxia pe litere:
“Când scrii o carte, mobilizezi o armată, şi-atunci epoleţii, pampoanele şi slujul îşi au rolul lor. Când scrii un articol eşti lunetist. Aşa că nu de noi dialoguri care se sfârşesc în vechi dileme avem nevoie acum. Ci de nişte franctirori intelectuali cu ochi buni şi mână sigură care să ne facă viaţa mai respirabilă.”
(Te-ai aştepta ca autorul unei asemenea declaraţii de război să pozeze, precum un Eugen Ionesco de pe o veche copertă a Războiului cu toată lumea, cu o puşcă în braţe, fixând cu sânge rece o întreagă cultură, care nu ar avea de ales decât între prăsirea de genii şi rafala de gloanţe critice. Nici vorbă. Bărbatul care zâmbeşte senin din fotografia de la Presa Alternativă sau Puncte Cardinale nu aduce deloc cu vreun mercenar, nici măcar cu unul cultural; poate mai degrabă cu vreun serafim boem şi ştrengar, nu chiar “cu părul nins”, dar fără îndoială tot din cei care “însetează după adevăr”, ca în Blaga.)
“La noi, orice înţepare a clasicilor în viaţă îţi aduce acuzaţii de impertinenţă. Prea se pune accent pe buna creştere în scris şi prea suntem bădărani în realitate. Adevărul este că trebuie să cutezi în artă şi să fii civilizat în viaţă” scrie Mircea Platon într-unul din eseurile din această carte. Şi într-adevăr, autorul, deşi dinamitard, nu are nimic în comun cu acel manelism literar, cu secreţiile revanşarde ale unor arendaşi culturali din România, care produc, ciudat mecanism de apărare!, onomatopee pompoase pentru a-şi masca vastele lacune bibliografice şi de bun-simţ. Mircea Platon este ofensiv - şi încă cu ce poftă!, dar nu ofensator.