Monahul Daniel Cornea (8 martie 1972 – 5 septembrie 2017) s-a ilustrat ca iconar. Icoanele sale frumoase, pictate după o aleasă erminie, împodobesc casele multor români, şi nu numai. N-a scris mult, dar ceea ce a scris este rodul unei meditaţii adânci în singurătate anahoretică, al trăirii contemplative în Hristos. De aceea cred că cele două cărţi ale sale – Sexualitatea: o privire din tinda Bisericii (2004) și Cinema-ul: o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii (2017) – vor fi receptate şi vor rămâne ca un reper semnificativ în cultura română – cultură pe care și-a dorit-o enipostaziată într-o «cultură a Duhului».
Aş spune că monahul Daniel şi-a dat seama de darurile pe care Dumnezeu i le-a făcut: har, chemare monahală, o sensibilitate aparte, discernământ şi îndoitul talent de a picta şi a scrie. Şi nu numai că şi-a cunoscut talanţii, dar i-a şi pus în lucrare, făcându-i să rodească. Icoanele şi cărţile sale sunt daruri şi mărturii. Iar cea de față a fost să fie mesajul lui testamentar...” (Andrei Dîrlău)