Culoarea norocului. Desprinderea

„N-am mai vorbit niciodată cu maiorul Stănică, dar eu voi ţine minte pentru totdeauna ziua aceea: 9 noiembrie 1989, ziua în care a căzut Zidul Berlinului. Când noi stăteam de vorbă, probabil că ofiţerul ştia ce va urma, doar era profesionist. Voise să mă sperie, ca şi când n-aş fi fost destul de înspăimântată de viaţa pe care o trăiam. Nici azi nu ştiu ce-a vrut să afle de la mine şi nici de ce îl mai interesa fratele meu.“

Anca Fusariu


După succesul incontestabil al volumului Culoarea norocului, când a început să scrie acest al doilea roman şi se întreba ce titlu ar fi mai potrivit din cele trei la care se oprise – Figuranta, Desprinderea, Corigent la fericire –, Anca Fusariu a ales Desprinderea. Nimeni nu credea atunci că ea însăşi, autoarea, se va desprinde de lumea noastră atât de repede şi că povestea celeilalte desprinderi, spusă doar pe jumătate, va rămâne, din nefericire, fără sfârşit. Cititorul are toată libertatea să ducă mai departe această poveste în intenţiile, de-acum doar bănuite, ale autoarei sau în perspectiva propriei opţiuni. Ceea ce, uneori, poate fi deosebit de incitant şi provocator. Ecuaţiile neliniare suportă mai multe soluţii. Uşile rămân deschise…