Se spune că frumusețea stă în ochii celui care privește. Pesemne că și blândețea, curajul sau iubirea cu care ne întâmpinăm aproapele sunt, de asemenea, dozaje ale propriului sine manifestate în exterior. Aceste valori ne ajută să anulăm alteritatea, să receptăm și să înțelegem lumea. Și iată – de la aparență la esență, de la incolor la culoare, de la uitare la viață – să avem curajul de a privi cu blândețe ochii celuilalt, pentru a-i vedea frumusețea sufletească și pentru a-i simți iubirea! În fond, cu-acest deziderat începe totul! Sau, cel puțin, așa începe narațiunea „Dora și CapcăBunul”, scrisă de Matteo Razzini și ilustrată de Sonia M. L. Possentini.
Prima dată, Dora și Franco s-au întâlnit în stația de autobuz. Ea era o fetiță curioasă, iar el era un vlăjgan cu chip bătrânicios. Ea l-a privit stăruitor, iar el i-a scris o poezie: „Caut-o cu capu-n jos sau mijește-ți ochii-n sus. De vrei, du-te și-n Peru. Însă de n-o găsești, ține bine minte: poezia ești chiar tu!”. Citindu-i bucuria în ochi, Franco îi mai scrise una, însă de-această dată pe dosul palmei stângi. Și au mai urmat și altele, vreme de douăzeci și unu de ani. În total, cincisprezece mii cinci sute cincizeci și cinci de poezii!
Și totuși, cine era acest Franco? Franco era un căpcăbun care își petrecea timpul colindând orașul și scriind poezii pe care le oferea în dar persoanelor întâlnite. Frazele erau magice pentru oricine, însă pe Dora o ajutau să lupte împotriva lui Igor Șterge-Margini, bătrânul învățător de la școală care confisca orice bucurie din oameni și din lucruri. Iar în jurul acestui echilibru se și scurgea timpul: ceea ce azi înlătura Igor Șterge-Margini, mâine înfrumuseța iar Căpcăbunul. Însă toate acestea până-ntr-o zi, când lui Franco i s-au terminat bilețelele din buzunar și cerneala din stilou. Această întâmplare avu și un deznodământ nefast, căci Igor Șterge-Margini îl ucise pe Căpcăbun, îndepărtându-l de pe suprafața Pământului.