Fictiunea politicului

Spre deosebire de […] „totalitarismul” de tip sovietic, naţional-socialismul rămîne în foarte mare măsură recalcitrant la mijloacele analizei politice şi ideologice. El rămîne în adîncurile lui de-a dreptul „inexplicabil” şi nu conteneşte, astfel, să bîntuie conştiinţa modernă ca un soi de „posibil” veşnic în potenţă, deopotrivă retras şi iminent, în societăţile noastre. Fiindcă naţional-socialismul nu s-a înfăţişat niciun moment ca o politică determinată – chiar dacă „ideologia” lui, aceasta da, era aşa pe deplin […] –, ci ca adevărul politicului. Prin chiar asta el a expus în plină lumină, şi la fel de iute a întunecat-o, esenţa ne-politică a politicului, pe care nicio „politologie”, şi nici măcar o filosofie politică, nu este în măsură să o atingă. Dar dacă această esenţă a politicului este de căutat de partea artei, nu vreo estetică sau filosofie a artei ar fi susceptibilă, la rîndul ei, să dezlege legătura insecabilă a artei şi a politicului, deoarece categoriile ei, practic ieşite cu toatele din platonism, au ca punct de pornire al lor presupoziţia, precumpănind în întreaga tradiţie, că politicul („religia”) este adevărul artei. De aceea Heidegger, prin faptul că proiectul său pe parcursul anilor ’30 este în mod explicit „depăşirea” esteticii, oferă un acces privilegiat, şi poate că singurul acces posibil, la esenţa politicului pe care o maschează şi o dezvăluie totodată naţional-socialismul. Măcar că, asupra acestui punct, Heidegger este de citit în ceea ce el nu izbuteşte să spună sau, mai riguros, în ceea ce necontenit se sustrage – fără a înceta să-şi lase aici urma şi să-l marcheze – acelui ceva pe care el caută să-l spună. Philippe Lacoue-Labarthe

Philippe Lacoue-Labarthe (1940–2007) a fost critic, filosof, estetician, scriitor şi traducător. Figură intelectuală singulară pe fundalul evoluţiei gîndirii franceze în a doua jumătate a secolului al XX-lea, activitatea sa se desfăşoară în proximitatea (fără confuzie) şi la confluenţa (diferenţială) cu liniile de gîndire ale unui J. Derrida sau J.-L. Nancy (cu care a şi editat ori semnat cîteva cărţi importante: L’Absolu littéraire[Absolutul literar], Paris, Seuil, 1981, de exemplu, sau Les fins de l’homme. A partir du travail de Jacques Derrida [Încheierile omului. Pornind de la munca lui J. D. ], Paris, Galilée, 1981, respectiv Le titre de la lettre [Titlul scrisorii], Paris, Galilée, 1973). În dialog constant şi fără concesii cu Heidegger şi romantismul german, tradiţie de gîndire din care el degajează, cu o rigoare incomparabilă, tematizarea chestiunii lui mimesis (ca Darstellung, Gestalt, Gestell) – în toate dimensiunile acesteia: filosofică, estetică şi politică –, confruntînd, în acelaşi timp, această tradiţie cu alte avataruri moderne ale acestei chestiuni originar aristotelico-platonice – via Diderot, Rousseau, Hölderlin, Nietzsche sau Freud –, Ph. Lacoue-Labarthe a fost profund angajat în ceea ce s-ar putea numi o deconstrucţie a „nexului tragic“ al istoriei (aşadar, al filosofiei şi politicului) occidentale. Exemplară din acest punct de vedere rămîne chiar La fiction du politique. Heidegger, l’art et la politique ([Ficţiunea politicului. Heidegger, arta şi politica] Paris, Bourgois, 1987). Alte titluri: Le sujet de la philosophie ([Subiectul filosofiei] Paris, Aubier-Flammarion, 1979), L’imitation des modernes ([Imitarea modernilor] Paris, Galilée, 1985), La poésie comme expérience ([Poezia ca experienţă] Paris, Bourgois, 1986), Musica ficta: figures de Wagner ([Musica ficta: figuri ale lui Wagner] Paris, Bourgois, 1991), Métaphrasis suivi de Le Théatre de Hölderlin([Metaphrasis urmat de Teatrul lui Hölderlin] Paris, PUF, 1998), Poétique de l’histoire([Poetica istoriei] Paris, Galilée, 2002), La Vraie semblance ([Adevărata asemănare] Paris, Galilée, 2008 – postum).