Genealogii ale postcomunismului

La douazeci de ani de la-nceputul istoriei sale, postcomunismul continua sa se dea pentru gindirea ce vrea sa-i discearna caracteristicile definitorii si, prin urmare, profilul de epoca situata sub signatura ingemanata a doua trasaturi.
Pe de o parte, vocabula “postcomunism” marcheaza descriptiv o tesatura de imprejurari prin care se opereaza trecerea de la ceva (ce a) trecut la ceea ce vine dupa aceea. Iar asta ridica de indata problema continuitatii ori, invers,
a discontinuitatilor “de-a lungul” hiatului, a carui intelectie trebuie si ea mentinuta intre un terminus a quo, respectiv ad quem al miscarii, pentru ca ea sa fie una intr-adevar reala. Ce a trecut? Ce a ramas? Din ce anume?
Ce este ceea ce “a ramas”? Un rest indelebil sau ceva nou? In ce masura ceea ce se mentine mai seamana cu ce a fost? Ce s-a schimbat si in ce fel?...
Pe de alta parte, comunismul insusi – ca nume al unor realitati determinate si ca proiect universal, fie acesta si unul “esuat” in incarnarile lui reale – n-a fost doar o istorie (si o chestiune) locala, ci dimpotriva, si-n toate sensurile (politic, economic, geopolitic, sociocultural etc.), una mondiala. Din acest motiv aceeasi tesatura de evenimente transformatoare se prezinta, deopotriva, tocmai ca stergerea, ca resorbtia ori ca ablatia acelei particularitati a istoriei moderne care, in secolul trecut, parea sa scindeze ferm (si ireversibil) atit aceasta istorie, cit si organizarea lumii, ca fundal (“substrat”) al ei. Cum se poate atunci da seama de nexul acesta al trecerii si al stergerii (al trecerii ca stergere), proces real al unificarii postcomuniste a lumii (si a istoriei ei)? Cum poate fi el “povestit” veridic, in ce are el cel mai propriu, respectiv in natura sa care face din el miscarea reala prin care postcomunismul da – si face – loc insusi prezentului nostru in deplasarea sa dinspre trecut spre viitor?
Caci nu trebuie uitat nici de o a treia trasatura sub care, alaturi de cele descriptive, se da postcomunismul, de data aceasta una de factura normativa si, implicit, intens polemica, prin care el vrea sa se prezinte si ca reparatie ori normalizare (de nu chiar “vindecare”) a efectelor “ratacirii comuniste”. Or, potrivit acestei dimensiuni, postcomunismul, povestea pe care el insusi o spune despre sine, e neindoielnic si ideologie (exemple la indemina sint nu doar anticomunismul funciar de care aceasta poveste e impregnata, ci si discursurile standard prin care postcomunismul se tematizeaza ca “tranzitie”).
Solutiei alternative la aceasta naratiune despre prezent – pe care prezentul volum incearca s-o articuleze – i-am spus genealogie. Genealogie a postcomunismului ca teorie critica si istorie reflectata a provenientei prezentului nostru, ca si a deciziilor in privinta viitorului ce s-au luat si continua sa se ia deodata cu aceasta provenienta.