Grădina Sofiei exprimă o iubire halucinantă a mamei, viitoare, pentru fetița ei in statu nascendi. După știința mea, această carte nu are pereche în literatura noastră, dar se află în vecinătatea tematică a tulburătoarei Scrisori către un copil nicicând născut (1975) a Orianei Fallaci.
Ceea ce uimește aici este, în primul rând, perspectiva aleasă de Suzănica Tănase, focalizată pe „viața” copilei aflate în stadiu embrionar, de abia 11 săptămâni, deci transformarea în personaj vivant a unui copil care n-a venit încă la viață, care este doar un germene în corpul mamei, însă proiectat pretimpuriu, aproape anxios, într-o persoană reală, micuța Sofia. Este o persoană anticipată de iubirea mamei, care pare nerăbdătoare să-și introducă fata în aerul de familie, grăbindu-și la rândul ei fericirea alături de ea. Îi simte mirosul, o ține de mână, dacă plânge lacrimile ei ajung la fetiță, care le gustă, râd împreună ferite de ochii familiei, au micile lor secrete, mama îi vorbește despre bunica de la țară din Moldova, despre măicuța de la Văratec, despre Veronica Micle, despre copiii cu care se juca în școală, fetița desenează pe dinăuntru pe pielea mamei când e binedispusă. Într-o zi mama o va îmbrăca într-o rochiță albastră precum „marea, cerul și ochii” bunicii și vor planta împreună flori în grădină. Nenăscută încă, Sofia est un chip al așteptării și iubirii materne, „a doua inimă” a mamei. Însă…
Cartea Suzănicăi Tănase este de fapt un poem al maternității chinuite, compus din fragmente de gânduri, așteptări, vise, coșmaruri, traume, amintiri naive și idilice, observații comune, judecăți asupra vieții de imigrant dispuse în jurul unui nod de dragoste fără chip – pentru că e dragostea fetei care nu se va mai naște. O astfel de poetică plină de sublim și coșmaresc în jurul unei persoane care n-a existat niciodată în formă umană deplină, ci doar ca icoană în sufletul mamei, nu știu să se mai fi scris la noi. Cred că odată cu această carte se deschide o nouă temă în literatura noastră – avortul, copilul pierdut –, temă de care se vor putea ocupa în mod cinstit și relevant doar femeile, pentru că se scrie cu trupul și cu sângele, nu doar cu mintea și imaginația. Flerul confesiv al scriitoarei asociat cu o formă de sinceritate crudă, aproape impudică, rafinat de o sensibilitate pe măsura Aglajei Veteranyi ne oferă odată cu Grădina Sofiei o carte de care psihologia maternității traumatice nu se va putea lipsi.