Martor și părtaș din fragedă copilărie, al trudei popoarelor pe unde a vagabondat, Panait Istrati a purtat mereu în inimă rana durerilor întâlnite. De la treisprezece și până la patruzeci de ani, scormonește cu putere această grozavă mocirlă, care e omenirea; suferă și se zbate, iubind pământul și frumusețile sale; își împarte punga și culcușul cu toți oropsiții din lume; adună în sine, ca într-un sac, experiențe dureroase, pentru ca în ziua când viața îi îngăduie să i se audă glasul, totul să se transforme într-o simfonie a luptei împotriva egoismului și cruzimii din omenire.
„Nu mă simt născut ca să înveselesc pe oameni, spunea referindu-se la scrisul său, ci ca să-i educ frățește, deoarece experiența vieții mele este una din cele mai generoase”.
ALEXANDRU TALEX