Lucrul de capatai asupra caruia revine Parintele Simeon in aceasta carte este acela al lepadarii de sine si al urmarii lui Hristos. Ceea ce se cere omului nu este sa framante cu mintea lui prea mult, sa nadajduiasca in stradaniile lui, oricate vor fi fiind, ci tocmai sa iasa din captivitatea propriei sale minti, din nadajduirea in propriile sale puteri si eforturi, din propria sa judecata, din propriile sale criteria, si sa mearga dupa Hristos, sa se aseze in ceata celor merg dupa El, Ii urmeaza Lui. Omul nu va reusi sa se imbunatateasca singur. Gestul esential pe care trebuie sa-l faca este tocmai acela de a parasi iluzia ca poate sa faca el ceva pentru sine si de a se incredinta lui Hristos, asa cum este, pacatos, cazut, neputincios, slabanog. Sa spuna: Doamne, vin si eu dupa Tine. Raspund chemarii Tale care a zis: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi (Matei 11, 28).
Nu slujeste la nimic daca fiecare dintre noi traieste dupa legea lui, daca apartine propriului sine si isi duce asa, pur si simplu, zilele. Grija noastra mare este sa traim bine, asa cum vrem, asa cum ne place, iar relatia noastra cu Dumnezeu reprezinta doar un simplu lucru in viata noastra. Greseala. Mare greseala! Lucrurile sunt mult mai serioase. Daca nu esti adevarat, daca nu ai inlauntrul tau adevarul, daca nu stii de unde vii si incotro te indrepti, de ce existi, ce faci, care e menirea ta, atunci ce noima mai are viata ta? Din pacate cam asa este omenirea, nu stie ce i se intampla. Cu durere in suflet spunem asa ceva. Insa aproape ca ceilalti sunt si crestinii, si crestinii sunt oameni ai acestei lumi, nu sunt oameni ai lui Dumnezeu. Mai corect ar fi sa spunem ca putini sunt aceia care L-au gasit pe Dumnezeu si traiesc dupa voia Lui. Este o mare problema aceasta, fratii mei. Este un mare pacat sa lumineze soarele, iar tu sa nu-l vezi, sa lumnineze soarele, iar tu sa nu te incalzesti; sa existe ziua, iar tu sa traiesti numai in intunericul noptii; sa fie aer, si tu sa nu poti sa-l tragi in piept. Pacat.