Lucrarea Ioanei Tudora încearcă să interpreteze dintr-o perspectivă antropologică şi sociologică producţia spaţiului urban („construitul“/oraşul, „trăitul“/locuitorii şi „perceputul“/locuitorii) înţeles ca peisaj. Adică aşază laolaltă, într-o construcţie în care părţi posibil independente ajung să se sprijine şi să se informeze reciproc, teoria peisajului, istoria, urbanismul şi viaţa urbană. Cum viaţa urbană nu este un concept abstract, ci o sumă de realităţi specifice, Ioana Tudora încearcă să le descopere şi să le analizeze, aplicându-şi cercetarea pe cazul specific al Bucureştiului (care ne frământă şi ne doare pe toţi).
Subliniez în mod special (cel puţin din perspectiva reflecţiei urbanistice curente de la noi) originalitatea ideii de a investiga „construcţia“ peisajului urban între politic şi vernacular. Pe parcursul întregii cărţi, această idee se constituie şi într-o critică, directă sau indirectă, a arbitrarului decupajelor administrative şi a practicii arhitectural-urbanistice curente, ambele tributare „tradiţiei unei viziuni urbane depopulate“, cum foarte frumos o numeşte autoarea.
Tipul de abordare pe care ne-o prezintă lucrarea este de o factură neaşteptată, ceea ce cred că reprezintă un act de temeritate intelectuală. Mai mult chiar, faptul de a pune în discuţie conceptul de peisaj conferă demersului, în afara ancorării lui în realitatea trăită, un potenţial poetic şi estetic pe care gândirea actuală l-a cam pierdut. În 1973, în Peisajul şi estetica, Rosario Assunto punea tulburătoarea întrebare: „Cine îmi va reda, la Torino, vederea Alpilor înzăpeziţi pe care Nietzsche îi considera, în 1888, întruchiparea sublimului în natură?“ Din nou, toute proportion gardée, Ioana Tudora se (şi ne) întreabă cine ne va reda farmecul discret al Bucureştiului dacă nu schimbăm optica. Şi ne propune o cale.
Prof. dr. arh. Ana-Maria ZAHARIADE