O carte nu-i un univers nou, ci un buchet de universuri într-o agitație continuă, într-un grozav puls și impuls de formare și destrămare după cum scriitorul a pătimit prin ele, dar o carte de poezie este și mai grea, căci cuvintele nu sunt, așa cum s-a crezut, părți văzute ale aisbergurilor ce la timpul și febrilitatea scriitorului erau un munte de gheață din care au căzut, iar acum, tu, ca cititor vezi doar bucăți de gheață plutind….
O carte de poezie este povestea miilor de munți cu peșteri în care poetul și-a petrecut veșniciile supărării și înălțării plutind sau destrămându-se cu iubita sa printre stalactite și stalagmite către stele, cartea de poezie sunt munții cei mari mângâiați de nori pufoși, plini de flori și păsări și fluturi și șoapte și damf de clopote chemând universul…. când a trecut el pe acolo și munții plini de ciulini, de focuri și urlete, de ghețuri și trăsnete, de zmei și vârcolaci când treci tu să vezi cu ochii tăi cum a fost…
Nu vezi ce-a văzut el, poetul, nu simți ce-a simțit el, poetul, nu te bucuri cu bucuria lui, nu mori cu morțile lui…. nu… Poezia nu se înțelege și de aceea nu se explică, ci doar, acela care poate, doar acela care poate, sărută orizonturile unde poetul a lăcrimat de tristețe sau de fericire. Și atunci putem să mai citim poezie? Da. Iată cartea: Ești în casa ta, încălzită, cu tot confortul sufletesc ce ți l-ai agonisit și vine prietenul tău (cartea), în miez de noapte a lumii, și te cheamă afară din tine, iar toate cizmele-ți sunt sparte pentru urgia lumii, toate hainele-ți sunt sfâșiate ca să ieși în potopul lumii…. și totuși o faci, ieși cu prietenul tău într-o călătorie istovitoare într-o altă gândire, cu alte repere, cu alte orizonturi cu alte pământuri sub picioare, cu alți sori deasupra cu alte stele de speranțe…