«In descrierea unui voiaj in tarile romane germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte insa, pe pamint, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc», scria Eminescu pe marginea manuscrisului uneia din multele variante ale poemului Luceafarul. Pe aceeasi fila poetul isi continua gindul, intr-o forma mai succinta: «Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamint si i-am dat acest inteles alegoric».
Fragment din carte:
"A fost odat-un Imparat — el fu-nca
In vremi de aur, ce nu pot sa-ntorn,
Cind in paduri, in lacuri, lanuri, lunca,
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.
Avea o fata dulce, mindra, prunca,
Cu cari basme vremile s-adorn',
Cind trece ea, frumoase flori se pleaca-n
Usorii pasi, in valea c-un mesteacan.
In van i-o cer. Batrinul se gindeste,
Prea e frumoasa, prea nu e de lume —
Ma mir cum cerul nu s-ademeneste
Sa scrie-n stele dulcele ei nume;
E rau poetul, care n-o numeste,
Barbara tara, unde-al ei renume
Inca n-a-ajuns, si chipu-i rapitoriu
Nu-i de privirea celor muritori. "