„Eram în curtea unei spălătorii auto, printre maşini, detergenţi, anvelope şi gaze de eşapament, când a trecut prin faţa maşinii mele o pisică mică, neagră, fantomatică, vai de capul (şi de coada) ei. Am avut o viziune: m-am gândit că o astfel de „arătare” este un simbol al fragilităţii lumii în care trăim. Aşa s-a născut un poem de două versuri, poem care mai apoi a dat titlul cărţii „Lumea e o pisică jigărită”, a scris autorul.
“De-a lungul alcătuirii acestei cărţi (doi-trei ani) am avut următoarea idee: că poezia (fără să scriu cu majusculă şi fără să mă refer la integralitatea ei) are şi această menire: să fie „critică”, puţin „cinică” chiar, să fie suficient de „trează” încât să NU propună „o fugă de lume”, ci „în lume”. O adâncire în „vertijul lucidităţii” şi nu o evadare în „mister sau visare”, în „lumi paralele”. Şi am descoperit ce drog puternic se ascunde aici… Şi că orice poate fi prilej de poezie: depinde doar de CUM priveşti lucruri. Şi că, până la urmă, asta mă atrage: să (încerc să) scot poezie şi din piatră seacă, s-o caut acolo unde simţul comun spune: „nu! nu căuta acolo!”
Moto-ul cărţii este definiţia „frumosului” din „Dicţionarul filozofic” al lui Voltaire. Mă fascinează această definiţie prin paradigma pe care o propune (prin relativismul ei tăios): „Întrebaţi un broscoi râios ce este frumuseţea, frumosul absolut, to-kalon-ul. Vă va răspunde că este femela sa, cu doi ochi mari, rotunzi, care ies în afara căpăţânii ei micuţe, un bot mare şi plat, un pântece galben, un spate brun.”