Poet adevărat (în sensul plin al cuvântului), Vlad Sibechi și-a amânat ani de zile debutul. Astăzi iese, iată, în piața publică (a literaturii, firește) cu un volum puternic, ale cărui grupaje, oricât de diferite ca problematică, sunt unite de aerul tare al imaginilor, câmpuri metaforice pregnante. Cu rădăcinile în stranietatea suprarealiștilor – trecut prin Virgil Mazilescu și prin optzeciștii substanțiali, Vlad Sibechi pare să-și externalizeze trăirile (ale istoriei mici, concrete, realiste) în scenarii fantasmatice și, cu toată agresiunea implicată, luminoase. Abia astfel atrocele devine tolerabil. E modul lui de a se salva, pe pagină și în viață. Pe cât de multă „știință poetică”, vizibilă mai ales în tăietura precisă a versului, pe-atât de multă existență în poezia aceasta: un echilibru care face ca efectele să aibă o luminozitate ce se traduce în emoție, a se citi frumusețe. Strania frumusețe în care durerea devine contemplație pură. – Mircea A. Diaconu
Spre deosebire de atâția tineri care au parte de înșelătoare confirmări în premii la concursuri pentru poeți nedebutați, Vlad Sibechi nu s-a grăbit, iar asta a fost în favoarea scrisului său: Meditațiile bătrânului despre libertate e exact ce trebuie să fie un debut la treizeci și ceva de ani. Depășind influențele inițiale venite dinspre suprarealism, trecut pe la școala fastuoșilor Dimov, Ursachi și Mureșan, Vlad a asimilat și personalizat aceste experiențe într-o formulă care nu are nicio legătură cu scriitura minimală, postumanismele și mâțâielile aseptice la modă în vara asta. Cu „sinceritatea pusă pe lama cuțitului” se scrie poezia unuia care a trecut prin toate crizele de creștere, iar acum, la capătul acestui periplu prin propriile vârste, dar și prin vârstele poeziei românești din ultima jumătate de secol, are de rezolvat oboseala inevitabilă „de a mai spune ceva”. – Claudiu Komartin