Mic tratat de estetica teologica

Estetica teologică are toate şansele să fie considerată disciplină „de graniţă” şi, totodată, de sine stătătoare. Sub acest statut ambivalent am înţeles s-o înfăţişăm studenţilor de la secţiile mixte (Teologie-Litere) ale Facultăţii de Teologie – Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. Ea îşi însuşeşte metode de lucru, concepte, noţiuni, din domenii preexistente, pentru valorizarea optimă a materiei sensibile, mai precis arta sacră, adjudecată pentru cercetare. Estetica generală, de pildă, îi împrumută termeni consacraţi ca artă, artist, creator, inspiraţie, geniu, sublim, poet, pictor. De multe ori, ei capătă, în valorizarea artei religioase, înţelesuri noi. Artistul îşi împleteşte existenţa umană cu aceea a Bisericii; el este un teolog inspirat, care realizează opere frumoase. Talentul este sinonim cu harul; inspiraţia se apropie, ca sens, de extaz şi de cunoaştere mistică. Un asemenea micro-dicţionar de termeni operativi îngăduie apropierea (şi nu identificarea) celor două tipuri de artă, sacră sau religioasă cu arta laică, ori apropierea între cele două tipuri de estetică pe care le vom avea în vedere pe tot parcursul: estetica teologică şi estetica filosofică. Teoria generală aduce, în sprijinul esteticii teologice, o serie de elemente de gîndire şi de strategie a cercetării, destinate să-i asigure coordonatele unui discurs temeinic şi elevat: a) o viziune proprie asupra realităţii divino-umane, teandria, şi un mod de cunoaştere corespunzător, modul teandrci; b) un supraconcept, adevărul de credinţă, care transformă înţelegerea omenească (limitată la speculaţia pozitivistă şi la existenţă pragmatică) în revelaţie. Adevărul de credinţă are operativitate strict teologică şi întemeiază un corelat în planul esteticii teologice, frumosul de credinţă. Se dovedeşte că arta sacră nu repetă principiile moralei teologice: ea se asociază cu predica, dar nu o mimează. Modalitatea de a fi a artei sacre este forma sensibilă şi are rolul (principal) de a deştepta emoţii estetice; c) o metodă specifică de cercetare denumită apofatică sau teologie negativă. Pe această cale se pătrunde, cu înţelegere sporită, în domeniul necuprins al adevărului de credinţă şi, respectiv, al frumosului de credinţă, făcînd transparentă omului lumea de taină a lui Dumnezeu. Metoda apofatică se află în raport de complementaritate cu metoda catafatică sau teologia afirmativă, ca mod de a multiplica drumurile de acces spre esenţa divină. d) Teologia generală ajută estetica teologică să regîndească acele concepte, categorii şi noţiuni pe care le împrumută din alte domenii ale ştiinţei, pentru adaptarea lor la noul domeniu de aplicaţie: adevăr, existenţă, artă, frumos, suferinţă (în tragedie), auz, văz (ca simţuri estetice). De asemenea, introduce concepte noi refuzate de estetica generală: milă, frică, păcat, valorificîndu-le în sprijinul frumosului de credinţă. Am preferat titulatura estetică teologică şi nu teologie estetică, după modelul teologiei morale (aflat, deja, în tradiţie), din două motive şi anume: ne-a interesat rezultatul întîlnirii cooperante dintre Teologie şi Estetică generală. Sînt discipline prestigioase şi pot determina, fie în parte, fie împreună, domenii subsumate de cercetare. Fenomenul este frecvent. Cei vechi nu făceau deosebire între metafizică şi teologie. Din cuprinsul acestora avea să se desprindă filosofia ca ştiinţă autonomă, împărţită şi ea, ulterior, în domenii specializate. Platon nu deosebea, terminologic vorbind, metafizica de teologie, şi una şi alta vizînd situarea realului în transcendenţă. Lui Aristotel i se datorează meritul de a fi despărţit metafizica de fizică, logica de morală şi de poetică. Şi teologia s-a diversificat, de la tratate cu înţeles general (Dionisie Pesudo-Areopagitul) la confesiuni şi summae, apoi la domenii de sine stătătoare: dogmatica, omiletica, mistica, ascetica etc. În al doilea rînd, noi venim din direcţia filologiei şi a esteticii spre teologie. De pe aceste poziţii ne-am permis să efectuăm transferul de informaţie dintr-o serie de materii, pe care le-am experimentat la catedră şi în scriere cîteva decenii, în altul mai puţin familiar nouă teologia (şi, respectiv, arta sacră). Aşadar, nu este o lucrare nici „de filolog”, nici „de teolog”. Ea tratează diverse arte religioase, după principiile acestora.