Mihai I. Un veac de singuratate in slujba unei Romanii suferinde

Ultimul Suveran al României a avut o viață și o domnie (în două etape) absolut chinuite, marcate de cele mai ciudate întorsături de situație. A urcat prima oară pe tron copil fiind, în plin vid de putere provocat de moartea bunicului său, Ferdinand, dispariția eminenței cenușii a țării – premierul Ionel Brătianu și renunțarea la calitatea de Principe Moștenitor a tatălui său, Carol al II-lea. După cîțiva ani în care puterea a fost în mâinile unei Regențe care se manifesta mai mult la alibi, a fost detronat de propriul său tată, reîntors în țară pe furiș. Apoi, în septembrie 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea, revine pe tronul unei țări sfârtecate și care aluneca într-o conflagrație sinucigașă. La 23 august 1944, se alătură loviturii de stat împotriva Mareșalului Antonescu, însă asta nu-l va salva de oribila presiune a armatei sovietice intrate în țară pentru a instaura regimul comunist. Astfel că pe 30 decembrie 1947 este obligat să abdice – act nerecunoscut vreodată de Parlament! – și să plece într-un lung și dureros exil. Se căsătorește în pribegie cu Ana de Bourbon-Parma, care îi va dărui cinci fiice însă niciun fiu. După 1989, noua putere cripto-comunistă de la București îl supune unui șir de umilințe, apoi reușește să revină pe meleagurile natale, dar, la împlinirea a 90 de ani de viață, ține un discurs epocal în fața Camerelor Legislative reunite și în absența președintelui de atunci al țării, care refuză în chip ostentativ să ia parte la manifestarea simbolică. În fine, după ce, el însuși grav bolnav fiind, își pierde partenera de viață, ultima perioadă este marcată de un scandal absurd, care duce la eliminarea din linia de succesiune dinastică a Principelui Nicolae, singurul moștenitor de sex masculin eligibil conform legii salice, abrogată și ea între timp în favoarea fiicei întâi născute, Principesa Margareta…