Monoideal

Precum cristalul la Simondon (nu intamplator citez aici din cel mai true dintre post umanisti), in secventiala sa devenire metastabila, prin faune perturbante, aiuritoare, diafane, se configureaza in M O N O I D E A L vocea prezentelor excedate de puterea „n“ a iubirii si de complicatiile ei intunecate. Se recupereaza intruziv traditii poetice, continand, de aceasta data, etica disonanta a post-fragililor, a celor responsabili doar cu malaxarea sperantei, hedonismul si distantarea de ele concomitent. La inceputul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat in poezie: cel al infrafenomenelor si obiectelor frisonand, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discoteca etern mobila si aproape fara traditie – spatii puternic apropriate in volumele „generatiei“ din care fac parte. Un cadou acum, de sub brandul Irationalul Matotelo: versatilitate tehnica teribila, invelind umorul samuraiului perfect antrenat, care nu trebuie sa-si mai chestioneze decat ironic utilitatea, pentru ca fiecare gest, venit din cruzime sau entuziasm, creeaza frumusete.