Nebanuitele cai…

– Tu, hăitușcă, n-ai scăpat o lacrimă la îngropăciunea bărbatului, că nu știu ce-a găsit un inginer la o pațachină numai cu liceul și-aceea o venetică!
Marișca, auzind vorbele, a simțit dintr-odată că a devenit o flacără, având în palme câte un făraș de jar, și n-a mai ju­decat limpede. A prins-o pe soacră, a tras-o cu furie după ea la ieșire, de unde i-a făcut vânt, încât Doftoroaia, cum îi ziceau sătenii, a zburat până la mijlocul ogrăzii, unde a venit jos, de parcă s-ar fi așezat să clocească.
– Dacă mai vii pe la mine să mă urzici, o să te scoată tata socru pe brațe în drum! i-a strigat nora din prag. Piei dinaintea mea, gobaie!
Saveta nu s-a grăbit să iasă pe poartă, ba i-a venit în gând să țipe:
– Săriți, oameni buni, că mă omoară! însă vorbele i-au ră­mas în gâtlej, iar ea, văzându-și nora că a pășit în ogradă, s-a ridicat și a șparlit-o cât ai zice pește, dând cu gura abia după ce s-a văzut în drum:
– Așa-mi trebuie, dacă nu i-am retezat sfârla, când o tre­buit, la scrofiță! Și pentru asta, numai cel bătrân îi de vină, atâta a îndrăgit-o el, de parcă nu i-ar fi fost socru!… Ei, lasă, motroină, te las eu cu fundul gol și încă în drum, că doar casa a fost făcută de băiatul meu care zace cu țărna-n gură și tu te lăfăiești în munculița lui!…