Cartea, în substanţa ei, este provocatoare, cu siguranţă va suscita comentarii la nivelurile cele mai înalte ale divanelor acestei nefericite ţări şi va provoca mânia proletară a multor ciocoi de ieri şi de azi, dintre cei pe care Emil Bărbulescu îi vizează fără menajamente.
Este o carte care derivă dintr-o materie de reprezentare specială a calificării pe care viaţa i-a dat-o fostului ofiţer de miliţie, Emil Bărbulescu, nimeni altul decât nepotul de soră al lui Nicolae Ceauşescu. Poate că şi din această cauză respectiva carte debutează ostăşeşte cu definiţia jurământului militar care „nu poate fi selectiv, deoarece ONOAREA NU POATE FI SELECTIVĂ!” „Noi cei care am trădat” este o carte care generează întrebări. Cu referire la ceea ce am fost, la ceea ce suntem şi la ceea ce am putea să fim.
Este firesc ca Emil Bărbulescu să aibă o părere proastă despre Ion Iliescu, calificându-l ex-abrupto: „D-l Ion Iliescu a intrat în comă profundă în ziua de 22 decembrie 1989, atunci când, dimpreună cu oamenii domniei-sale, a lansat diversiunea «securişti-terorişti» şi a decedat în 13-15 iunie 1990, în Piaţa Universităţii. Să-i fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-l ierte!” Emil merge şi mai departe arătând mâinile pline de sânge ale generalului Iulian Vlad, cel care a declarat fariseic, la un moment dat: „Tezaurul cel mai de preţ pe care-l avem noi românii este tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pe care, la nevoie, trebuie să-l apărăm cu propriile noastre vieţi”. Având însă trădarea în sânge, acest general nu s-a sfiit să-i propună generalului Milea ca să trădeze, la rându-i, pe Ceauşescu, lucru pe care Milea nu l-a făcut, rămânând – în ochii lui Emil Bărbulescu – un adevărat militar. Nici petele de pe uniforma generalului Nicolae Militaru nu sunt uitate, nici ingratitudinea, fariseismul şi comportamentul grobian ale lui Sergiu Nicolaescu nu sunt iertate de nepotul lui Ceauşescu.
Este memorabilă următoarea fază: „Dacă ar fi trăit Râmaru, ar fi acum invitat de onoare, alături de Sergiu Nicolaescu, pe la mai toate televiziunile. În cadrul unor emisiuni, în care s-ar demonstra că femeile omorâte de Râmaru îşi meritau soarta, ele nefiind altceva decât mamele teroriştilor care au împuşcat imaginea din oglindă a marelui regizor-actor-cascador şi, după 1989, singur spectator al filmelor sale”.
„Se găseşte în această ţară un singur istoric, unul singur care să dorească să spună adevărul?”, se întreabă retoric Emil Bărbulescu. El criticând-o năprasnic pe Nadia Comăneci, desfiinţându-l apoi, fără nicio tresărire, pe Regele Mihai I, aducând – de-a valma – mărturii privind intervenţia agenţilor KGB, GRU, ai trupelor maghiare şi ai diversioniştilor iugoslavi, în Revoluţia din Decembrie, plângând soarta poporului, în timp ce ţara „noastră”, adică a lor, a devenit „ţara noastră”, adică a trădătorilor lui Ceauşescu şi, în final, a trădătorilor poporului român…