„Catalogat pe vremuri de critica de întâmpinare, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire, drept un «poet al obiectelor», Vasile Petre Fati e mai degrabă un vizionar de un soi mai aparte, ce extrage crâmpeie de real pe care le reasamblează în niște mozaicuri pline de stranietate. Spre deosebire de poeţii din grupul oniric, care recurgeau și ei (mai cu seamă Dimov) la această tehnică, viziunile lui Fati sunt mereu posomorâte, mereu voit terne, mereu lipsite voit de culoare, iar peste ele apasă o tristeţe copleșitoare, care va atinge dimensiunile tragicului în ultimul său volum, Fotografie cu un câine lup, unde tema morţii este omniprezentă.”
Octavian Soviany
„Văzut ca un mare nedreptățit al criticii literare, numele lui Vasile Petre Fati e din ce în ce mai frecvent rostit de poeți, fie că e vorba de cei din generația sa ori de mai tinerii lui colegi. Poezia lui Fati, lipsită de luxurianța poeziei din a doua jumătate a secolului XX, poate tocmai pentru stilul ei obsesiv, e o poezie centrată pe imaginea insolită, pe un patetic bine dozat. Deși par uneori desuete și sub semnul lamentației, textele lui Fati construiesc o atmosferă funambulescă, bântuită de personaje singuratice, bizare, lăsând, din loc în loc, notația vizionară să dea forță angoaselor. Chiar dacă perimată, efigia însingurării, a unui discret exil, este haina împrumutată de la Ovidiu și purtată cu o stângăcie plină de farmec de către un poet care merită, fără îndoială, privilegiul de a fi citit și recitit.”
Dan Mihuț