O capodopera in sapte lecturi

Pagină de roman, garanție a prezenței ficțiunii cu legile sale, proza lui Mircea Eliade impune indiscutabil lectura ca aventură într-un univers în care nu mai contează (sau contează prea puțin) reperele cunoscute, din realitate. în cunoscutul său volum din 1971, Conștiința critică, Georges Poulet avea în vedere un anumit tip de relație dintre cititor și universul imaginar: „De îndată ce înlocuiesc prin cuvintele unei cărți proiecția mea asupra realității, mă predau, cu picioarele și mâinile legate, atotputerniciei min¬ciunii. îmi iau rămas bun de la ceea ce este, prefăcându-mă a crede în ceea ce nu este. Mă înconjor de fantasme și de fantome, sunt pradă limbajului. Limbajul mă înconjoară cu ficțiunea lui așa cum apa acoperă un regat înghițit de mare. Nicio secțiune a realității nu e la adăpost de această îngropăciune universală. Caracteristica literaturii, adică a limbajului în libertate, a limba¬jului dedându-se neînfrânat exercitării depline a puterii sale, este de a nu respecta nicio realitate obiectivă, niciun lucru tangibil, niciun fapt dove¬dit” . în viziunea pouletiană, conștiința cititorului „se împrumută” conștiinței operei: „M-am împrumutat altcuiva, iar acest altcineva gândește, suferă și acționează înăuntrul meu” . Realitățile operei au nevoie, subliniază Georges Poulet, de „lăcașul pe care li-l procur eu; ele depind de conștiința mea” . Și mai scrie ceva distinsul critic, de care cred că trebuie să ținem seama fiindcă vizează „interioritatea” operei, sigura care contează pentru o lectură autentică: „Subiectul care mi se dezvăluie aici prin lectură nu e autorul, fie în ansamblul confuz al experiențelor sale externe și interne, fie chiar în totalitatea, mai omogenă, a scrierilor sale. Subiectul care guvernează opera nu poate fi decât în operă.