George Banu isi abandoneaza statutul de spectator pentru a traversa frontiera ce-l separa de scena si a propune texte fragmentare, texte pentru un teatru-marturie: Uitarea, Odihna. Lor li se adauga Monologurile neimplinirii, unde autorul isi evoca esecurile personale ce i-au permis sa se recunoasca pe sine si sa admita „neimplinirea” ca destin al teatrului.
George Banu se converteste in ghid ce-si conduce prietenii in locurile secrete ale unui Paris personal sau se retrage in apartamentul lui pentru a se consola in initimitatea Iisusilor sai, figuri ale unei arte sacre pentru care-si exprima atractia.
Marturii entre-deux, intre arta si existenta, la George Banu niciodata definitiv disociate.